Cultura română, veșnică memorie a veacurilor, nu mai există: a fost dibaci dezafectată.

Nu mai există nici măcar neamul românesc: a fost perfid deposedat de identitate.

În ciuda aparențelor, nici România nu mai există.

Există doar sarmaua publică, electorală sau evlavioasă; sarmaua hoţilor, care vă cumpără sufletele şi îl trag pe sfoară chiar şi pe Dumnezeu, păcălindu-l cu ispășiri, atunci când dau de pomană, din cât au furat, nişte sarmale. Dar numai în zilele lor sărbătorești.

Cât despre populaţia golită, stoarsă de sine şi de românism, ea se lasă ademenită, ea alege, întotdeauna, între sarma şi carte, doar sarmaua publică, pe care o va plăti, ulterior, cu şi mai multă suferință, cu şi mai umilitoare umilință.

Interzise în templul identității naționale, cântecele mor, frescele se decolorează, memoria se înfășoară în colbul otrăvitor al ignoranței, statuile se scurg prin clepsidra uitării.

Cărțile nu mai ajung în bibliotecile oblonite cu sarmale.

Sălile de spectacole au ușile zidite cu sarmale.

Pe simeze atârnă foile de curechi electoral al sarmalelor publice.

Locul artei a încetat să mai existe, rostul ei a fost definitiv dărâmat, strivind sub mult prea desele prăbușiri muzicieni, artiștii plastici, scriitori.

*

Prietenului meu, scriitorului, nu-i pasă că nu mai ajunge cartea pe care o trăieşte nici în mâinile cititorului ofilit de sărăcie, nici măcar prin intermediul rafturilor memoriei, numite biblioteci. El e fericit că încă mai poate visa şi că, dacă o fi cu noroc, i se va tipări sufletul, într-un tiraj de mizerie, dar fără să-l mai răsfoiască vreodată cineva.

Cărțile, de cum se nasc, sunt îmbrâncite în al doilea mormânt, cel al ignoranţei şi al uitării. Ştiu, de mai bine de două decenii, că aşa se întâmplă, dar abia acum am puterea să mă revolt.

Şi mă revolt sustrăgând dintr-un, odinioară, f