Deşi nu are un picior, a ajuns dublu campion mondial şi european la kaiac şi visează acum la medalia olimpică

Nu spune niciodată ce are pe suflet. Te priveşte cu ochi mari şi-ţi zâmbeşte de parcă niciodată n-ar fi cunoscut durerea. E învăţat să tragă tare, cu putere, până la epuizare. Orele de antrenament duse până la ameţeală şi rău fizic, până la momentul în care i se făceau injecţii pe pontonul lacului Snagov, l-au călit. Şi i-au dat un soi de încredere că nimic nu îl poate dobori dacă Cel de Sus îl veghează. Iulian Şerban este sportiv. Nu mai este de multă vreme ca toţi ceilalţi. Ci unul greu încercat, cu trupul înjumătăţit, dar voinţa dublă. Atunci când este doar el cu barca şi cu vâslele pe apă simte cu adevărat că asta îi e menirea: să facă kaiac. A încercat încă de pe la 10 ani, de când şi-a zis că mişcarea nu trebuie să lipsească din viaţa lui, să facă ba ciclism, ba fotbal, ba înot. N-a prins drag de nici unul dintre ele. A fost la un pas odată să câştige o cursă de ciclism, dar soarta a făcut ca el să cadă peste ceilalţi competitori, şi cursa să se repete. A luat doar locul 6, iar gândul că, cu mai mult noroc, o medalie strălucitoare ar fi putut să-i stea agăţată de gât l-a făcut să caute cu mai mult sârg care ar fi sportul care ar putea să-l facă pe deplin fericit. Aşa a ajuns la kaiac. Forţa pe care o avea în braţe şi în picioare, rapiditatea mişcării au fost cele două criterii după care s-a ghidat antrenorul său când i-a spus că poate face cu adevărat performanţă. A ajuns rapid să fie dublu campion naţional, la 15 ani era deja în lotul de juniori mari, deşi nici nu împlinise vârsta necesară. A ajuns la clubul Dinamo după o pauză de mai bine de un an de zile. Avea 18 ani şi firea-i uşor rebelă îl făcea să se simtă câteodată nedreptăţit. Să simtă că munca nu-i este răsplătită, că şi în sport, poate mai mult ca oriunde, există preferaţi, tineri împinş