Eram acasă, în Teleorman. Era vară, iar vara părea să fie toată numai a mea. N-o meritam eu pe toată. Trebuia s-o împart cu cineva. Am fugit atunci la Salcia, s-o împart cu Zaharia Stancu. M-am oprit la cimitirul de la intrarea în sat. Dumnezeule mare, pe una dintre cruci era trecut chiar numele meu! Puteam fi oare şi viu, şi mort, în acelaşi timp?! Mi-au sărit crucile celelalte în ajutor, liniştindu-mă. Rar se găsea printre ele vreuna pe care să n-o cheme Mitroi, ceea ce însemna că toţii cei aflaţi în pământul de dedesupt făceau parte din neamul celui pe care-l căutam. Zaharia Stancu se numea în realitate Zaharia Mitroi. Dar eu am început să-l caut prin sat după numele de scriitor. Să-i caut casa, mai precis. Am dibuit până la urmă uliţa pe care se afla. Era pus lacătul pe uşă, iar curtea era pustie. Pustie în primul rând de recunoştinţa autorităţilor locale. M-am grăbit să pun în locul acesteia vara pe care o adusesem cu mine. Şi l-am rugat pe Zaharia Stancu să-i ierte, deh, ăştia sunt teleormănenii noştri, ocupaţi până peste cap cu prezentul, nu prea mai au timp să arate preţuirea cuvenită trecutului!
Îmi rămăsese, încă îmi rămăsese vară destulă, şi cum ştiam că lui Marin Preda îi place tare mult vara, am pornit iute spre locul naşterii sale, cu gândul să i-o ofer lui pe toată. Eu aveam viaţa de partea mea, adică verile din anii ce urmau să vină. Paragina din curtea casei lui Ilie Moromete era mai mare parcă decât dincolo. Aşijderea şi nepăsarea cârmuitorilor locali. Nu l-am găsit pe Marin Preda acasă. Aproape că mi-a venit să urlă de ciudă. Am simţit brusc nevoia să-i înjur pe cei care-l goneau cu indiferenţa lor de acolo. Mă gândeam să le spun, mă, beliţilor, omul ăsta v-a scos şi satul, şi judeţul în lume, folosindu-se de marea dragoste pe care a avut-o pentru voi, şi de marea putere pe care au avut-o şi încă o mai au cuvintele sale! Chiar nu vă e
