Căutând o anume hârtie (pe care, de regulă, o găseşti când nu-ţi mai trebuie), răvăşesc chintale de hârţoage. Nici nu mă îndur să le arunc, fiindcă printre ele se află documente cărora timpul le-a conferit nebănuit interes, nici nu-mi prea sunt de folos, câtă vreme ceea ce cauţi nu-i. Dau, în schimb, peste ciorna (transcrierea) unui interviu luat în urmă cu 20 de ani lui Petru Lucinschi, pe atunci preşedinte al Parlamentului de la Chişinău şi mai apoi preşedinte al Republicii Moldova. Văd o frază subliniată, căreia nu i-am dat prea mare atenţie la vremea redactării cărţii „Zece ani de foc” (v. p.275) şi a apărut fără necesarul comentariu. Şi ce ascunde ea!
Îi vorbeam lui Lucinschi despre posibilitatea existenţei unor revendicări teritoriale ale Republicii Moldova faţă de România – teza aşa-numitei „Moldove Mari”. Iată finalul răspunsului: „Dacă îmi reamintesc bine, prin `89 exista o mişcare cu asemenea platformă şi în România. O delegaţie a venit la mine. I-am întrebat: domnilor, vă gândiţi ce vorbiţi?” Iată, aşadar, un episod al istoriei recente ignorat de cercetători: au existat tentative concrete, pornite de la noi (!), de reînviere a Moldovei lui Ştefan prin desprinderea de ţară a teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru (Bug?)! Şi nu-i vorba despre inţiative singulare, datorate cine ştie cărui exaltat „defazat”, ci despre demersuri purtate la un anumit nivel, câtă vreme „delegaţia” a fost primită de Lucinschi, pe atunci la Moscova, secretar cu propaganda al CC al PCUS.
Va să zică, în 1989, când întreaga ţară fierbea, un grup trădător de nostalgici agresivi încerca să impună propria soluţie pentru a scăpa de Ceauşescu: constituirea „Moldovei Mari” pe străvechile hotare istorice – bineînţeles, ca republică unională sub egida Moscovei. Nu conta că se sfârteca ţara – asta era „pohta ce-au pohtit”, ei jinduind să scape de-o dictatură (barem românească!) a
