Premiul Nobel pentru pace acordat Uniunii Europene a stîrnit controverse. Am parcurs o bună parte a comentariilor din presa europeană pe această temă şi m-am pierdut cu totul în peisaj tocmai din cauza „diversităţii opiniilor“. Nu spun că diversitatea nu e bună sau că aş fi vrut o bucurie unanimă şi solemnă de-a lungul şi de-a latul continentului. Dar ce şi cum se spune despre acest premiu arată mai degrabă impasul Uniunii decît contribuţia sa la pace şi armonie.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Cel mai simpatic mi s-a părut titlul din Libération: „Uniunea Europeană ratează Premiul Nobel pentru economie“: cu un pic de maliţie, spune că, de fapt, alta e problema UE în acest moment. Süddeutsche Zeitung se miră: „Uniunea Europeană a luat Premiul Nobel pentru pace? Această adunătură de state aflate mai mult sau mai puţin în faliment şi în ceaţă, al căror proiect major, uniunea monetară, este în pragul exploziei? Este un exces din partea Comitetului norvegian, care trebuie să ţină cont de faptul că deciziile sale vor fi luate în serios pe termen lung“. Dar, evident, ziarul german recunoaşte că Uniunea a menţinut pacea pe continentul european. Doar că „europenii nu sînt uniţi în momentele decisive şi sînt mai ataşaţi intereselor naţionale decît celor europene“. Cam la fel scrie şi La Tribune: „popoarele rămîn ataşate în continuare cadrului naţional, lucru demonstrat de reticenţa cetăţenilor ţărilor din nord, în frunte cu Germania, de a plăti pentru statele din sud“. În La Stampa accentul cade pe „consens“ şi, chiar dacă integrarea cunoaşte unele sincope, „meritele UE nu trebuie subevaluate“. Editorialul din The Guardian face comparaţia cu premiul pentru pace acordat în 2009 lui Barack Obama: „în esenţă, a fost premiat pentru că nu era George Bush“; acum, UE a primit premiul „pent