- o cronică spaniolă din secolul trecut la Visul lui Mircea Cărtărescu -
N-am văzut, din fericire, sinistra emisiunea de la Realitatea TV în care numele lui Mircea Cărtărescu a fost terfelit, iar cărţile lui – înjurate birjăreşte de oameni care nu pricep pe ce lume trăiesc, dar conduc, în România de azi, instituţii publice. Pot însă să-mi imaginez cîţi „confraţi“ au jubilat la această execuţie ineptă, mincinoasă şi, în fond, inutilă, întrucît nu a schimbat cu nimic faptul că Mircea Cărtărescu este azi nu doar cel mai important scriitor român în viaţă, ci şi unul dintre puţinii artişti europeni care au reuşit să modifice viziunea contemporanilor săi (cei care l-au citit) despre lume. Mă simt obligată să scriu aceste truisme deoarece îmi e foarte ruşine că lui Cărtărescu i se întîmplă din nou aceste lucruri sub ochii noştri. Şi pentru că, dincolo de literatură, Mircea Cărtărescu nu e doar „un om de o profundă cumsecădenie“ (cum scria Alina Mungiu-Pippidi în De ce nu iau românii Premiul Nobel), ci şi un om de o rară generozitate intelectuală, un scriitor care a susţinut şi recomandat (unor instituţii străine, y compris edituri) scriitori în care credea şi pe care îi predase (cu infailibilul său gust-miros-viziune) studenţilor de la Litere. Cărtărescu a făcut pentru literatura română din toate timpurile (inclusiv pentru cei care azi jubilează să-l vadă terfelit) mai mult decît vor face „instituţiile statului“ în următorii 100 de ani. Inclusiv i-a explicat, mai multor generaţii de studenţi la Litere, pe şaizecişti, pe şaptezecişti, pe optzecişti, pe nouăzecişti şi pe douămiişti, cu o fervoare şi cu o acuitate a amănuntului semnificativ pe care numai dragostea şi infinitezimala ştiinţă de literatură le pot da. Se ştie prea bine, Cărtărescu n-a avut nevoie să fie tradus prin ICR, dimpotrivă, a fost o onoare pentru ICR că a putut răspunde solicitării unor important
