Dacă tot s-a discutat zilele astea despre cartea Alinei Mungiu-Pippidi, al cărei titlu incită la reflecţii asupra motivelor pentru care românii nu iau premiul Nobel, iaca dandana: toţi românii încasarăm rîvnita distincţie. O încasarăm în virtutea faptului că sîntem cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, iar numita organizaţie a fost distinsă la categoria „pentru pace“.

Reacţiile au fost interesante şi au acoperit toată gama: de la miştourile îngroşate ale euro-britanicilor-sceptici-prin-definiţie pînă la declaraţii entuziaste ale cîte unui şef de stat dintre cele 27, ale lui José Manuel Barroso sau ale cîte unui europarlamentar mai dedicat eurofederalismului. În general, cetăţenii statelor membre s-au dovedit nedemni de statutul lor suplimentar, acela de „cetăţeni europeni“, dovedind însă mult spirit practic. Prin micile declaraţii difuzate de televiziuni în ziua nominalizării premiului, diverşi ingraţi de naţionalitate grecească, spaniolă, italiană sau portugheză au dat din umeri şi au mormăit printre dinţi diverse referiri la tichii de mărgăritar şi persoane atinse de calviţie.

DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expirat Sînt nedrepţi toţi oamenii ăştia. Pentru „unitate în vremi de criză“ nu ştiu dacă merita. Uniunea are însă dreptul deplin de a revendica recunoaşterea calităţii de aducător al păcii. Mormăitorii printre dinţi uită că bunicii lor, acum 70 de ani, se luau temeinic în cătarea armei pe coasta Normandiei, în sudul Italiei, în nordul Africii, în stepa Rusiei sau pe cerul Angliei. Între 1870 şi 1945, timp de 75 de ani (cam cît au trecut de la Al Doilea Război Mondial pînă azi), în trei războaie, milioane de francezi şi nemţi s-au măcelarit cu temeinicie patriotică, relativ inutil. Pe lîngă ei, au murit alte milioane de ruşi, englezi, unguri, italieni, austrieci, români, spanioli, bul