Mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime – de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă) întregului edificiu. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi pînă cînd, treptat ridicîndu-se, se vădeşte şi celorlalţi (deţinători, altminteri, ai unor secrete ale meşteşugului fiecăruia care îi face de neevitat în sectorul lor de expertiză), casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arche-tekton-ului – în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei – să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul – un prezicător care, în plus, are la îndemînă toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptînd inaugurarea, se află – localizată, incompletă – casa „lui“. Inutil să mai amintesc, prin proiectarea algoritmică, acest atribut proiectiv îi este luat arhitectului, care nu mai poate anticipa finalul, pentru că noţiunea însăşi de obiect final este suspendată: procesul tutelator nu ne mai oferă decît studii de etapă, potenţiale obiecte depinzînd, în morfologia lor, de criterii de performanţă în funcţie de care procesul se opreşte din iteraţia sa fără scară. Acelaşi proces poate produce o cutie de chibrituri sau un ambalaj pentru galaxii, în funcţie de criteriul impus; în sine, el e lipsit de scară şi cele două obiec