“Dacă am avut un merit, a fost acela că am cedat în faţa inteligenţei şi am înţeles că ceea ce îmi propuneau acei oameni (Pleşu, Liiceanu, Cărtărescu, Horia Roman Patapievici şi mulţi alţii) era corect şi trebuia făcut”, a declarat preşedintele Traian Băsescu, conform adevarul.ro, cu referire la asumarea raportului Comisiei Tismăneanu, în urma căruia şeful statului a condamnat oficial regimul comunist drept “ilegitim şi criminal”. Poate vă amintiţi huiduielile şi fluierăturile de atunci din Palatul Parlamentului ale dezaxaţilor conduşi de Vadim Tudor.

Nu la condamnarea comunismului vreau să mă refer aici. Importantă îmi pare o expresie cheie folosită de preşedinte: “am cedat în faţa inteligenţei”. Nu încerc nici măcar o sondare (imposibilă, de altfel) a sincerităţii lui Traian Băsescu investită în această apreciere. Expresia în sine este însă suficientă pentru a face diferenţa între preşedinte şi abulicul care se “războieşte” cu Departamentul de Stat al Statelor Unite (apropo, cum să alegi un şef de stat care nu merge la “job”? Când orice patron de pe planetă ar concedia imediat un angajat atât de indolent?). Gestul de a “ceda în faţa inteligenţei” face diferenţa între omul de stat şi politruc. Omul de stat are viziune şi, deci, este valoros pentru comunitatea pe care o reprezintă tocmai pentru că se recunoaşte failibil, îşi asumă necomplexat limitele, astfel încât “cedează în faţa inteligenţei”. Politrucul “ştie tot”, aşa că nu poate fi decât fudul. Rezultatul deciziilor sale dau târcoale catastrofei.

Democraţia nu este, în fond, decât o loterie electorală. Circa nouă zecimi din electoratul oricărei naţiuni este alcătuit din “impresionabili”. Care pot alege oameni de stat sau politruci, dar nu în funcţie de calităţile sau defectele acestora, ci doar ca urmare a “impresiei artistice”. Sloganul bine ţintit şi charisma personajului propus elimină dezbate