Vin alegerile. Iar. Lung şi zbuciumat prilej. Ca întotdeauna, momentele de febră electorală scot în evidenţă, în tonuri groteşti, păcatele de grup sau individuale ale competitorilor. Poate că şi păcatele de grup ale alegătorilor, dar despre acestea vorbim altă dată. Mereu altă dată. În vremea alegerilor, mai mult ca oricînd, se văd defectele politicienilor, şi am avut mereu impresia că, de fiecare dată, unul a fost mai vizibil, mai proeminent decît toate celelalte. În pandant, de fiecare dată, ceva bun, util, constructiv s-a pierdut. Cusurul vedetă, defectul definitiv consacrat de alegeri se cronicizează mai apoi, în timp, şi capătă forme din ce în ce mai interesante, dar nu piere. Dimpotrivă, ceea ce s-a pierdut, cu ocazia clipelor electorale, dus a fost. Astfel, la alegerile din 1992 s-a văzut cel mai bine marca genetică a noii clase politice – comunismul – şi s-a pierdut definitiv speranţa. Au fost, cred, alegerile al căror efect îl trăim şi azi. Nici un an electoral ulterior nu a avut magnitudinea lui 1992. În 1996, alegerile au fost dominate de naivitate şi s-a pierdut definitiv inocenţa. Niciodată ca atunci poporul nu a mai fost dispus să-i creadă pe politicieni. La alegerile din 2000, dintre păcatele politice s-a ridicat şi a dănţuit frenetic demagogia. A pierit, jucată în picioare, responsabilitatea. Nimănui nu i-a păsat de cei care dovediseră responsabilitate, iar urnele au decis că aceştia trebuie scoşi din joc. La alegerile din 2004, vedeta păcatelor a fost corupţia şi s-au pierdut distincţiile ideologice semnificative. După 2004, percepţia populară că toate partidele sînt la fel s-a instalat definitiv în minţile oamenilor. Pentru 2008, vă voi lăsa pe dumneavoastră să observaţi ce păcat a dominat şi ce virtute a pierit – eu am participat şi am cîştigat acele alegeri, aşa că nu le pot vedea cu detaşarea necesară. Alegerile acestea, cred, arată mai clar