Mă preocupă, de mai multă vreme, ceea ce Andrei Pleşu numea, într-un editorial, „stricarea“ progresivă a limbii române contemporane. Această preocupare a evoluat, recent, spre îngrijorare obsesională: sînt bîntuit de gîndul că degenerarea discursivă a ultimelor decenii de istorie românească ar putea altera, ultimativ, însuşi spiritul limbii noastre. Descopăr însă, revenind la publicistica tradiţională, că problema nu e deloc una „contemporană“. Într-un articol din 1946 (din Naţiunea, I, 13, p. 1), cînd, într-adevăr, ideile începuseră să i se „alinieze“ la rigorile „luptei de clasă“, dar stilul îi rămăsese strălucitor, precum odinioară, G. Călinescu observă anomalii similare în limbajul gazetăresc şi politic al momentului. Articolul semnat de critic se intitulează „Furia de cuvinte“ şi porneşte, se înţelege, de la faimosul concept al lui Maiorescu – beţia de cuvine. Spune Călinescu: „Cînd Titu Maiorescu punea în circulaţie maliţioasa expresie beţia de cuvinte erau, se vede, alte vremuri. Viaţa noastră civică era încă plină de amenitate şi un Caţavencu ignora gramatica şi elementele economiei politice, dar dovedea o anumită gingăşie sufletească. Sînt unii care socotesc pe eroii lui Caragiale vulgari. Exagerare! Ei sînt numai nişte oameni uşuratici, superficiali şi în fond bonomi. Nu-ţi poţi închipui un Rică Venturiano mînuind pistoalele. Pentru Maiorescu beţia de cuvinte reprezenta o euforie blîndă, rezultată din verbigeraţie. Individul atins de această intemperanţă constituia un spectacol inofensiv şi înveselitor. Astfel erau (...) modelele lui Maiorescu – simpli agramaţi simpatici, nişte retori şi limbuţi cordiali“. Situaţia pare să se fi schimbat în România anilor ’40: „Azi, lucrurile stau altfel şi formula lui Maiorescu, fericită în planul literaturii, nu acoperă toată realitatea. Cuvîntul nu este numai un stupefiant, ci foarte adesea un excitant, stîrnind imp