Până acum câţiva ani, în epoca de aur a capitalismului nostru de cumetrie cu băncile , nimeni nu părea interesat de “ridicarea nivelului de cultură financiară a clienţilor” sau de “educarea populaţiei în sensul utilizării cât mai largi a mijloacelor electronice de plată”. Parcurgând campaniile cu pitici care îţi ofereau minunate “credite pentru orice” sau cele care te îndemnau să îl trimiţi în vacanţă pe “domnul dobândă” ai spune că, dimpotrivă, băncile mizau mai degrabă pe ignoranţa oamenilor.

Că doar nu explica nimeni în spoturile publicitare că “domnul dobândă” avea să se întoarcă destul de curând din vacanţă mai vioi şi mai dolofan decât şi-ar fi putut imagina fericitul posesor de credit.

Atunci, însă, în perioada de boom, banii curgeau gârlă dinspre centralele de la Viena, Atena sau Milano iar bancherii locali nu aveau altceva de făcut decât să-i redistribuie către românul care, după atâţia ani de privaţiuni, înghiţea cu nesaţ ofertele pentru vacanţe în străinătate, plasme, LCD-uri, frigidere sau automobile.

Cum îmi spunea cineva plecat recent dintr-o bancă extrem de vioaie pe vremuri: “Pe atunci nu îi băga nimeni în seamă pe colegii de la departamentul risc”.

Basmul s-a terminat însă prost pentru ambele părţi întrucât criza în care România şi aproape întreaga lume au intrat la finele lui 2008 a fost necruţătoare. Mulţi dintre cei care îşi luaseră credit pentru a-şi mobila apartamentul sau pentru a pleca în vacanţă sunt acum în imposibilitatea de a mai achita ratele(cifrele oficiale vorbesc de peste 750.000 de persoane care au restanţe de peste 30 de zile însă numărul celor care întârzie cel puţin o zi este cu mult mai mare).

Cei care mai au ceva de pe urma respectivelor împrumuturi returnează acum către bănci apartamentele sau automobilele.

Şi uite aşa, băncile din România s-au trezit cu portofolii întregi de garan