Succesul pe care l-a înregistrat în ultimele zile termenul calorifer, ca emblemă a noilor manii protocroniste, ne-a sugerat o sumară investigaţie asupra vechimii şi circulaţiei sale în limba română. Evident, istoria termenului nu are legătură cu istoria obiectului, lămurită în enciclopedii şi în istorii ale tehnicii. E totuşi interesant de verificat cît de vechi e termenul în română: preluat din franceză, aşa cum o indică toate dicţionarele noastre (din fr. calorifère), poate şi din italiană (în care forma e calorifero, cu accent pe silaba antepenultimă).
DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... În franceză, termenul desemna iniţial sistemul de încălzire, în ansamblul său, şi doar prin restrîngere obiectul individual din fiecare cameră. Trésor de la langue française informatisé (TLFi) ilustrează istoria cuvîntului prin citate din Balzac şi din corespondenţa lui Lamartine, indicîndu-i ca primă atestare anul 1807. Italiana l-a preluat, destul de rapid, din franceză, pe la 1839 (DELI, Dizionario Etimologico Zanichelli). Şi în română termenul a pătruns mai repede decît ne-am fi închipuit: N.A. Ursu, în Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, l-a descoperit în Propăşirea din 1844; în Tiktin (ediţia Paul Miron) prima datare e chiar mai veche: în jurul lui 1832, în Condica limbii rumâneşti a lui Iordache Golescu. Pe nedrept ironizatul dicţionar academic al lui Laurian şi Massim (volumul I, 1871) furnizează informaţii lexicale bogate; li se poate reproşa autorilor cîte o formă latinizantă neimpusă în uz, dar conţinutul e corect; calorifer apare ca adjectiv – „care dă sau aduce calore, care transmite calore: tub calorifer“ – şi ca substantiv: „aparat prin care din un focariu calorific se transmite calorea în toate părţile unui edificiu: calorifer cu vapore, cu apă, cu aer etc.“. Interesant e că dicţionarul in
