Din ce în ce mai mulți semeni, oameni din jurul meu, și-au pierdut, de-a lungul anilor, câte un pic din umanitate, au devenit mai insensibili, mult mai egoiști, mai răi chiar. Nu știu exact care sunt cauzele, cel mai probabil sunt particulare fiecărui caz în parte. De fiecare dată, observând aceste schimbări negative, nu pot opri dezamăgirea să-și facă loc înlăuntrul meu. Nu este normal să întoarcem spatele celor aflați în suferință, iar când vedem greșelile celor apropiați ar trebui să le încercăm să le îndreptăm cu înțelegere și răbdare. Pe mulți dintre noi ne preocupă lucrurile mult prea mărunte pentru a fi luate chiar în seamă și uităm cu desăvârșire că a fi om a rămas, încă, și va rămâne pentru totdeauna, cel mai de preț adevăr. A fi om înseamnă pentru mine să nu uităm să ne pese de cei din jur, de cei dragi, de cei străini, de cei din imediata apropiere sau de cei aflați la kilometri. Să încercăm să fim mai buni, mai puțin egoiști, mai înțelegători, mai puțin puși pe harță, mai dispuși să ne ajutăm unii pe alții fără a aștepta ceva în schimb, fără a avea, măcar, pretenția de a auzi un mulțumesc. Să ne prețuim prietenii, să ne iubim familia, să ne respectăm unii pe alții, să renunțăm la orgolii și la invidie. Nu rar mi-a fost dat să văd comportamente care îi rănesc pe cei din jur, vorbe aruncate pe ton agresiv, cuvinte cărora le simți pe față tăișul, de parcă ar fi lame invizibile. Ar trebui ca părinții să își învețe copiii ce înseamnă să fie oameni, ar trebui să ne străduim în fiecare zi să fim mai buni în lumea asta (așa cum e ea), să alinăm suferințe, nu să le creăm.

Am fost dezamăgită de semeni pe care îi crezusem oameni. Mi-au înșelat așteptările, nu am fost în stare să îi văd așa cum erau de fapt, au reușit să-mi înșele instinctul și am să-mi fac, cu tristețe, câteva critici dure. Și nu vorbesc aici despre vreo relație de iubire personală, căci p