Îl urăsc teribil; pe el, televizorul meu cu diagonală de 81 de centimetri, care s-a insinuat în camera mea şi-a soţului la un Crăciun.

Recunosc, spăşită, ca şi când aş fi la o întâlnire a „Alcoolicilor anonimi": am o relaţie de love-hate cu televizorul meu. Îl ador când vine vorba de competiţii de patinaj artistic, competiţii sportive, în general; anul ăsta, de pildă, a fost amor nebun cu TV-ul, de vreme ce-am stat cu ochii pâlnie şi acasă, şi la serviciu (am voie să fac publică această informaţie?) în mai toate întrecerile transmise de TVR de la Jocurile Olimpice londoneze. Privirea încrâncenată a sabrerului Rareş Dumitrescu nu îmi e cunoscută decât de la televizor; aşa cum mi-a rămas pe retină şi în memorie o fată cu faţa în palme şi cu umerii căzuţi, debusolată, într-un colţ al unei planşe luminate: spadasina coreeană Shin A-Lam. Şi tot un amor nebun cu televizorul va fi şi toamna-iarna asta, de vreme ce Eurosportul transmite seria de Grand-Prix-uri de patinaj. În restul timpului, să ne înţelegem, îl urăsc teribil; pe el, televizorul meu cu diagonală de 81 de centimetri, care s-a insinuat în camera mea şi-a soţului la un Crăciun, pe post de cadou pe care ni l-am făcut unul altuia; şi care mi-a luat ochii imediat, de vreme ce-am stat pe 1 ianuarie cu ochii-n el, să văd, la calitate HD, Concertul de Anul Nou de la Viena, dirijat - ştiu şi-acum - de Franz Welser-Möst.

Şi-atunci, mă întrebaţi, cum se poate să fi ajuns la cealaltă extremă? Uşor, de vreme ce televizorul ăsta, devenit membru cu drepturi depline al camerei, ca şi mine, ca şi soţul - ba mai mult decât noi, de vreme ce trăieşte în apartament 24 de ore din 24 - mă oboseşte şi-mi mănâncă orice fărâmă de energie aş mai avea când ajung seara acasă. Un ecran luminos, o permanenţă radicală şi radicalizată, agitată, vocală, agresivă; doldora de fapte „scăldate în sânge", „crime teribile", „Românii au ta