Nu-i vorba de rezultat, ci de rezultate.

În fond, am bătut de două ori nişte panarame, apoi ne-a ieşit de-o victorie mai mult muncită decât jucată (başca norocul de la vreo trei faze. Două din ele fiind la prima şi la ultima acţiune de atac ale turcilor), iar a 4-a oară am dat chiar peste o echipă de fotbal. A fost, folosind o bătătorită sintagmă, „momentul adevărului”. Iar adevărul este că ne-am revenit. Tătăruşanu a fost din nou el însuşi, în sensul că totce is-a tras, a intrat, iar când a văzut că nu şi nu, i-a pus-o el însuşi pe cap ăluia care ce era să facă?, a dat-o fix în aţe. Dacă invocăm ghinionul, în sensul că „dacă o dădea Torje...”, mai bine ne-am fi uitat la (alte) desene animate, că poate astfel îi stârneau pe olandezi de ne dădeau vreo 7 sau 8… Ca să fiu al naibii dacă mi s-a părut vreo clipă că ăia au forţat. Nici gând. Şi-au văzut de jocul lor normal (purolandez de data asta, fără urmă de tiki-taka aia penibilă pe care au exersat-o la „Euro”), ceea ce se poate spune şidespre al nostru: ne-am revenit la „normalul” ăla grotesc cu care i-am speriat pe toţi la „Euro”ălălaltu’, din 2008. Au revăzut acelaşi antifotbal marca Puţircă, pardon, Piţurcă, cu o gaşcă de bezmetici alergând complet cretinizaţi dupăo minge la care nu ajungeau niciodată. Iar când ajungeau, o „umpleau de sânge”, cum zice o veche vorbă din argoul fotbalistic. Am văzut 3 centrări din 3 ale marii revelaţii din toamna asta, numitul Torje, care ne-au făcut să-l regret şi să mi-l amintesc cu drag pe Bănel. Şi o a 4-a dată fix de la un steag la ălălalt. Am mai văzut un cot în gură, nesancţionat, 4 fundaşi ciocnindu-se între ei, 2-3 mijlocaşi rătăciţi complet în sportul ăsta, precum şi doi atacanţi: unul, Marica, perfect penibil cu excepţia singurei acţiuni de fotbal din tot jocul nostru, care s-a şi încheiat cu gol, precum şi un altul care dacă ar fi gras cum a scris presa, ar avea