Plecat în Statele Unite în 1976, am început târziu să vin în ţară. Prima întoarcere a fost în Bucureştiul prost luminat şi oarecum sinistru al blocurilor triste şi bărbaţilor nebărbieriţi din noiembrie 1996, la prima tranziţie politică adevărată dintr-o jumătate de secol. A urmat o vizită în decembrie 2002, din care mi-aduc aminte că străzile primiseră nume noi, iar oamenii păreau încruntaţi mai tot timpul şi vorbeau într-un fel de care nu-mi aduceam aminte. În 2007, în septembrie, centrul capitalei avea oaze confortabile, iar la congresul cardiologilor români de la Sinaia am regăsit maniere bune, inteligenţă şi entuziasm. Începând din 2009, am trăit zile frumoase în România în fiecare an şi am înţeles că ţara mea încearcă să devină, cu poticniri şi ezitări, ceea ce merită să fie. Anul acesta este primul în care am fost de două ori în România. În iarnă am lucrat pentru câteva săptămâni la Universitatea „Transilvania“ din Braşov, în cadrul unui program Fulbright menit să crească productivitatea academică în şcolile de medicină din ţară. Am prins urmările unora din cele mai violente viscole din istorie, dar m-am simţit printre prieteni, acasă, şi timpul a trecut repede. La sfârşitul stagiului, am participat la un Forum al cercetării medicale, organizat exemplar, sub egida Academiei de Ştiinţe Medicale şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti, de profesorii Gheorghe Andrei Dan şi Irinel Popescu. Ne-am întrebat atunci care este explicaţia faptului că România este pe ultimul loc între fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est în ce priveşte numărul şi calitatea articolelor ştiinţifice şi, mai ales, în ce fel se poate schimba această realitate. De atunci, ţara a avut trei guverne, o viaţă politică agitată şi imprevizibilă şi, văzută din afară prin relatările presei, a părut polarizată şi cumva la capătul puterilor şi al răb