Mâna mi-a înghețat în mânușă. Pixul îmi scârțâie cu sincope pe coala de hârtie și lasă în urmă o dâră albastră căreia voi fi obligat abia în sesiune să-i deslușesc semnificația. Profesorul dictează egal scoțând aburi din gura aflată sub căciulă, de parcă ar fi locomotivă. Instinctiv, îmi îndrept privirea prin fereastra „turnului“ facultății către fabrica de locomotive adevărate. Printre florile de gheață desenate haotic pe geamul luminatorului se zărește furnicarul din curtea „Citadelei Electrotehnicii“ românești. E semn că se muncește, în ciuda gerului năprasnic. Parcă și mie nu mai îmi este atât de frig. Mă îmbărbătez să rezist până la pauză. Cum dracu’ au reușit să construiască o încăpere în care e mai frig decât afară? Habar n-aveam atunci că un transilvănean a inventat caloriferul (sunteți sigur, domnu’ Marga?!). N-am însă nici o îndoială că proiectanții luminatorului sunt inventatorii caloriferului „rece“ care face ca frigul din interior să fie mai mare decât cel de afară. Ca să-mi treacă timpul, socotesc în gând că sunt student în orașul în care se construiește tot ce mișcă pe pământ sau în aer: mașini, locomotive, tractoare, avioane, iar cu puțin noroc, în câțiva ani, voi fi și eu printre cei care se agită în halele de vizavi…

Mă trezesc și deschid ochii. Simt o transpirație rece pe spate de la care cred că mi s-a tras coșmarul cu întoarcerea în timp. Mă ciupesc de piciorul amorțit. Nu mai sunt nici eu student, dar nici Electroputere nu mai e ce-a fost. Acum a devenit Electroputere Mall. O fi bine, o fi rău? Fabrica de Avioane s-a transformat în Fabrica de Avion, iar mai nou, în fabrica care nu fabrică nimic. Combinatul Chimic a ajuns un câmp de schelete metalice pe care însuși proprietarul de aiurea îl reneagă, cu gândul la câți bani l-ar costa decontaminarea. MAT-ul e în comă, doar hălcile de teren pe care le vinde din când în când îl mai ți