Am recenzat filmul După dealuri cu ocazia premierei lui internaţionale de la Cannes, referindu-mă la el, în prima frază a cronicii, ca la „extrem de chibzuita dramatizare (liberă) a lui Mungiu după cazul Tanacu“ – deci omiţînd să menţionez că, după cum scrie şi pe genericul filmului, e vorba despre o adaptare cinematografică după romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran (Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor). Între timp, autoarea i-a acordat un interviu lui Marius Chivu, pentru Dilemateca (iulie 2012), în care, printre altele, îi corecta pe cronicarii de film care, la fel ca mine, nu acordaseră importanţa cuvenită acestui fapt: „Textul lui [Mungiu] nu are la bază cazul în sine, aşadar, ci versiunea mea asupra celor întîmplate. (…) Eu am reconstituit această poveste din mărturii directe de la toţi cei implicaţi – medici, poliţişti, prieteni, angajatori, acuzaţi, foşti colegi şi profesori ai victimei –, din scrisori, documente, fotografii, înregistrări video şi din voluminosul dosar penal al cazului. (…) Fără cele două romane, povestea din După dealuri n-ar fi existat“. Nimic mai adevărat decît această serie de afirmaţii. Scriitoarea profită însă de ocazie pentru a-l coborî un pic pe Mungiu, în timp ce se ridică pe sine. Ea vorbeşte despre un punct în care viziunea ei se desparte de a regizorului, acesta din urmă comentîndu-şi filmul, în unele interviuri (neidentificate cu precizie de Niculescu Bran) „ca pe o poveste despre dragoste, liberul arbitru şi constrîngerile religiei“. Scriitoarea sugerează că viziunea lui Mungiu ar fi, astfel, una relativ facilă, croită pe măsura prejudecăţilor unui „public anticlerical, cu vederi pro-gay eventual“, cum tinde să fie publicul filmelor de festival. În timp ce, în viziunea ei, relaţia celor două fete – cea care moare şi prietena acesteia – „nu este nici explicită, nici liberă, ci este condiţionată de trecu