Una dintre marile dileme ale psihologilor moderni este atitudinea pe care trebuie să o aibă cei atinşi de această "boală a singurătăţii”.
Majoritatea specialiştilor susţin faptul că oamenii care suferă din cauza singurătăţii trebuie să-şi găsească preocupări care să-i ţină prinşi într-o activitate de grup. Astfel, în Occident, şi de curând şi la noi, au luat fiinţă nenumărate "grupuri de terapie”, de caritate, de studiu, de rugăciune (de obicei afiliate diferitelor culte), menite să le dea oamenilor sentimentul participării şi al utilităţii. Internetul, gigantica reţea mondială de calculatoare, adună mii şi milioane de utilizatori, în diferite grupuri de dialog, pe teme de la science-fiction la sexualitate, de la fotbal la probleme ecologice şi parapsihologice. Printre cele mai răspândite afaceri de pe Internet sunt acelea cu agenţii matrimoniale, prin care potenţialii clienţi să-şi găsească relaţii cât mai potrivite nevoilor lor (de la simplă prietenie, la aventuri romantice şi căsătorii) şi, mai nou, cu agenţii care să găsească vechii prieteni şi colegi de şcoală. La câteva decenii de la lansarea acestei adevărate industrii de combatere a singurătăţii, rezultatele sunt încă modeste, în raport cu viteza cu care sentimentul de însingurare se infiltrează în sufletele oamenilor contemporani. (Şi-apoi, Internetul transmite idei şi cuvinte, niciodată şi mângâieri.) Reconsiderându-şi modul de acţiune, psihologii au ajuns la concluzia că cel mai bun medicament împotriva singurătăţii este... acceptarea ei, acceptarea melancoliei, acceptarea tristeţii, ca pe un experiment fundamental de autocunoaştere şi control, o şansă de a înfrunta, fără menajamente, modul nostru de a gândi şi simţi. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să ne fie deloc teamă de singurătate, ci mai degrabă să căutăm să
