Toate se leagă. Nu gă- sesc ceva azvîrlit la întîmplare în anumite poveşti din viaţa mea. Sînt secvenţ e scurte dintr- un film sau nuanţe ale frunzelor sau un loc din lume sau o imagine sau un cîntec care te duc iute mai aproape de cineva care contează.
Este aşa un zgomot în afara mea, încît abia îmi mai aud vocea interioară. Abia mai ajung la mine. Ca să izbutesc, cumva, treaba asta, caut în jurul meu semne despre oameni. Exerciţiul pare dificil la început. Mereu se vîră cîte o ispită care să mă ducă altundeva, departe de mine. Şi totuşi...
Acasă şi în maşină ascult numai Radio România Muzical. Nu din snobism, din necesitate. Acolo nu există veşti catastrofice şi discuţii fără sens care doar să ocupe undele. Acolo există valoare. Şi nimic altceva. Muzica nu cunoaşte culorile momentului sau ale partidelor politice. Din păcate, cînd mă îndepărtez de Bucureşti, postul se pierde. De ani şi ani. Atunci, apelez la colecţia din maşină. Nu de mult, am nimerit Simon şi Garfunkel. Brusc, un flash: o vară toridă şi un apus ireal în oraşul Pleven, amenda pe care poliţia rutieră din Bulgaria, vigilentă nu glumă, a încercat să ne-o administreze. Viteză mare nu aveam, dar îi ascultam la maximum pe aceşti băieţi, artişti-poeţi-rebeli. Ascult şi zîmbesc. El condor pasa. If I could. Rică Manea. El îşi punea asta şi la Turda, într-un orăşel în care arta lui a zvîcnit ca aripile unei păsări în zbor. Şi s-a topit în amintirea cerului. Aureliu Manea. În 2007, am construit ediţia Festivalului Naţional de Teatru, ultima din cele trei pe care le-am făcut, cu gîndul la el. La geniul lui. La arta lui mare şi pură, unică şi bîntuită de Soare şi de Lună. Nu l-am cunoscut niciodată personal, dar mi s-a părut că ne ştim dintotdeauna. De multe ori, mă sfătuiam cu el în şoaptă şi de la el am primit multă putere să cred că teatrul şi imaginaţia nu au limite în frumos şi în uman, î
