Până la criza din vară, majoritatea românilor erau convinşi că la Bruxelles se află o categorie de persoane care îmbină competenţa cu obiectivitatea şi că rolul lor este acela de a asigura condiţii şi tratament egal tuturor membrilor marii familii europene. Nici nu se punea problema unui eventual partizanat politic, pentru că UE şi Comisia erau considerate ca fiind deasupra intereselor de grup sau de familie politică.

În acelaşi fel erau văzuţi europarlamentarii români, despre care se considera că, indiferent pe ce listă de partid au candidat, ei se află acolo pentru a sluji interesele ţării pe care o reprezintă.

Această iluzie s-a spulberat – definitiv – în doar câteva zile. Cele în care schimbările operate de noua putere, ce a înlocuit, după moţiunea de cenzură, impotentele cabinete pedeliste, au generat reacţii de neînţeles, atât la Bruxelles, cât şi în executivele principalelor ţări europene. Umilirea lui Ponta de către Barroso, cu celebra sa listă în 11 puncte pe care premierul român trebuia să le opereze ca un şcolar sârguincios şi aroganţa şi reaua credinţă cu care lideri de categoria lui Merkel au tratat situaţia de la Bucureşti, strâns împletită cu plângerile şi pârele operate de reprezentanţii PDL, prin escaladarea sfruntată a faptelor reale, au dezvăluit faţa nevăzută până atunci a Europei: o scenă centrală pe care se duc aceleaşi bătălii politice care se consumă pe cea locală. Obiectivitate, echidistanţă, corectitudine? Nici pomeneală: forţa politică aflată la putere în Europa tratează “opoziţia” din România ca pe o cantitate neglijabilă, impunându-i decizii şi acţiuni fără nici o legătură cu realitatea internă. Pentru Barroso, Reding, Merkel şi compania a contat un singur lucru: să nu fie pierdut “pionul” popular de la Bucureşti. Iar pentru asta orice metodă a fost bună – inclusiv trucarea realităţii sau ignorarea voinţei populare.

Pen