În 1975, la începutul verii, am fost convocaţi la Virgil Teodorescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, prozatorul Şerban Nedelcu, poetul Mihai Gavril, prozatorul Constantin Ţoiu şi subsemnatul, critic literar. Preşedintele ne-a anunţat că urmează să aibă loc în Uniunea Sovietică o manifestare a scriitorilor din toată lumea, chemaţi să se împrietenească. Manifestarea se va desfăşura pe un traseu amplu, neocolind ţinuturi siberiene. Din partea românilor s-a hotărât să mergem noi, cei patru, aşa că să ne pregătim, plecarea e peste câteva zile.

Formam o echipă „complexă”, cum se alcătuiau pe atunci, cu grija de a fi reprezentat şi vechiul şi noul din comunitatea literară. S-a înţeles, cred, că Şerban Nedelcu şi Mihai Gavril erau exponenţii primei categorii, iar Ţoiu şi cu mine ai celei de a doua. Dar oricum, în astfel de situaţii, oamenii se grupează după afinităţi, cum s-a întâmplat şi cu noi. În toată călătoria pe care aveam să o facem, în trenuri, în avioane, pe vapor, la hoteluri, eu şi Costi ne-am îngrijit să avem locuri alăturate, ca să putem convorbi. Pe Nedelcu şi pe Gavril eu nici nu-i prea cunoşteam. Şi ei de altfel au procedat la fel, simţindu-se bine unul cu celălalt. Eram de fapt două echipe româneşti, nu una.

Abia la Moscova ne-am dat seama de amploarea „acţiunii” la care urma să participăm, la grandoarea, mai bine zis, ceva ce numai puterea sovietică era în stare să înfăptuiască. Două sute de scriitori din lume şi două sute din URSS, cu translatori şi tot personalul implicat în organizare, ne-am văzut iute urcaţi în câteva avioane cu direcţia Tiumen, oraş-reşedinţă de regiune din Siberia occidentală. De acolo cu trenul o noapte până la Tobolsk, oraşul de pe Irtiş, unde ne-am îmbarcat pe frumosul vas de croazieră „Leninskie Komsomol”, Eu şi Costi ne-am văzut plasaţi într-o cabină proiectată să cuprindă două paturi înguste şi o po