În dezbaterea culturală din România au intrat, mai nou, jurnaliştii justiţiari, cei care dau impresia că se pricep la toate. După schimbarea conducerii ICR, tot mai multe voci „televizuale“ – a căror competenţă în materie de artă este sublimă, dar lipseşte cu de­săvîrşire – pun în discuţie criteriile de selecţie a titlurilor şi autorilor traduşi în limbi străine în ultimii şapte ani. Cum Maelstromul politicii dimboviţene pare să fi atins şi sfera culturii, mulţi au impresia că în acest interval temporal au fost promovaţi scriitorii „băsişti“ – afirmaţie pe cît de enormă, pe atît de neadevărată. Ba, mai mult, se invocă tot mai des faptul că lipsesc de pe lista autorilor traduşi nume grele ale literaturii române contemporane: Augustin Buzura, Nicolae Breban, D.R. Popescu etc. Cum să le explici unor pseudoexperţi (care se pretind liberali) că principiul cerere-ofertă funcţionează şi în materie de politici culturale, nu doar în economie? Cum să-i convingi pe cei dinainte convinşi că nimeni, nici măcar preşedintele României, necum cel al ICR-ului (indiferent care ar fi numele lui), nu poate impune unor edituri străine nume de autori sau titluri de cărţi, că traducătorii nativi sînt liberi să aleagă ceea ce vor dintr-o ofertă editorială foarte bogată? Cum să-i convingi că valoarea artistică e stabilită de oameni de specialitate – critici literari, editori, traducători –, mult mai îndreptăţiţi să-şi exprime un punct de vedere calificat, şi nu se decide la televizor, în tribunale improvizate, în care se plătesc poliţe şi unde criteriul politic pare să fie singura unitate de măsură pentru cei care altfel predică depolitizarea culturii? În numărul următor al revisteiObservator cultural, traducători şi editori, majoritatea străini – şi, deci, „vinovaţi“ de promovarea scriitorilor români în străinătate –, vor vorbi despre criteriile care au stat şi stau la baza opţiunilor