Lui Vasile îi era tot timpul frig, îi era frig de felul lui, dar şi pentru că voia să fie domn. Lepădase cojocul cînd deschiseseră prăvălia de lîngă Casa Apelor şi-şi luase haine nemţeşti, pantaloni pe picior, ceas şi pălărie. Cînd venea dimineaţa să adune lucrătorii, îi vîjîia vîntul prin hăinuţa de lînă şi îi îngheţau tălpile în ghetele subţiri de năbuc. Mai tîrziu, în taxiduri, de unde-i scria Radei, învăţase să-şi pună un cojocel scurt sub haină, dar degeaba, că frigul îi intrase deja în oase. Din pricina frigului care nu l-a părăsit niciodată şi care-o obliga pe Rada să facă focul cu două ore înainte de a ajunge el în Gabroveni, Vasile n-a simţit nimic tot drumul pînă în Crimeea. Îi era frig cînd a plecat cu băiatu' din Uliţa Desfundată, unde aducea ţigăncile noaptea, la măscări - doară o simţi şi el ceva - şi frig i-a fost cînd soarele începu să ardă coviltirele chervanelor, să dea iarba şi floricelele prin zăpada topită, să se ridice miros de brînză moale şi încinsă, apoi de carne ţinută la uscat, iar cînd mai aveau puţin de mers pînă la Sevastopol, duhoare de stîrv. Gheţăria adunată de Costache se topise din prima săptămînă, dar ăla micu' crezuse că se face la loc: se obişnuise cu vorba grea a Bucătarului şi-l credea în stare să îngheţe din vorbe mîncarea încălzită. Cînd s-au oprit, de ziua ursului, într-un sat din apropierea frontului dinspre care se auzeau bubuituri răzleţe şi nechezat de cai, mîncarea în care Vasile Capşa băgase aproape toţi banii prăvăliei era verde ca smaraldul, putrezită şi numai bună de îngropat în pămîntul moale, noroios, prin care dăduse bine firul ierbii. Costache, cu agerimea lui lipsită de mîndrie, înţelese că ăsta era sfîrşitul şi începu să golească carele împreună cu bicigaşul tocmit la Bucureşti. Apucaseră să golească primele putini şi cutiile rotunde în care nimeni nu ştia ce se află, cînd Vasile le porunci să încarce la loc t