Constantin Ţoiu părea un personaj desprins din Ghepardul lui Lampedusa. Îmbrăcat elegant, cu un fular de mătase pe sub gulerul cămăşii, de o distincţie, inclusiv a fizionomiei, desuetă şi, în orice caz, în dezacord cu stilul de viaţă comunist, avea un mod ceremonios de a se ocupa de literatură. Colecţiona întâmplări şi le povestea tacticos, cu o voluptate aproape perversă, celor din jur ca să vadă dacă prezintă interes şi dacă merită să le valorifice într-o carte. Apoi le povestea în scris, pe tot felul de hârtii, folosind maşina de scris, dar şi pixul, creionul sau stiloul. Dactilogramele le completa cu fâşii de hârtie scrise de mână şi prinse cu ace cu gămălie. Uneori, dacă avea ocazia – dacă te duceai, de exemplu, acasă la el să îl vizitezi –, îţi citea cu glas tare acele colaje, lăsându-ţi din când în când timp ca să savurezi câte un pasaj mai pitoresc. Multe episoade le regăseai apoi în câte un roman de-al său, complet revizuite şi integrate într-o naraţiune complicată, cu multe paranteze.

Constantin Ţoiu oprea timpul, din curgerea lui vertiginoasă, şi îl repornea într-un ritm mai lent şi mai calm, de ceas cu pendulă dintr-un iatac boieresc. Te învăţa să nu te mai grăbeşti, să nu te mai agiţi, să nu mai fierbi de nerăbdarea de a te exprima, ci să taci şi să asculţi istorii vechi, spuse pe îndelete. Era egocentric, ca Nicolae Breban, dar nu impetuos, ci ritualic, un specialist în lentoare, ca seducătorii de altădată.

Mi-l aduc aminte pe Constantin Ţoiu încă din 1970, când era adjunctul lui Ştefan Bănulescu la Luceafărul. Momentul în care l-am întâlnit pentru prima dată mi-a rămas în amintire ca un malentendu amuzant. Am mai evocat acel moment, dar îl mai evoc o dată, ca un omagiu adus unui scriitor care iubea asemenea situaţii năstruşnice regizate de viaţă.

Nu împlinisem încă 23 de ani şi nici nu terminasem facultatea (abia pregăteam lucrarea