Lacrimi pentru păcate
Niciodată nu am ştiut cât de puternică şi de impresionantă este lucrarea unui Sfânt Maslu, săvârşit de doisprezece preoţi. Niciodată nu am trăit emoţia şi gravitatea mistică ale unui asemenea moment, până nu am ajuns la Negreni de Sus, un sat pierdut în imensitatea uscată a Câmpiei Burnasului. Un sat mărunt şi sărac. Un sat bicisnic şi lipsit de noroc, aşa cum arată cele 120 de case care mai păstrează încă la poartă negrul îndoliat al unei morţi recente - doliul femeilor bătrâne şi rămase fără bărbat.
Ai zice că Negreni de Teleorman e un loc trist, resemnat şi fără chef de viaţă. Ai zice că aici, în "satul văduvelor bătrâne”, s-au adunat toată suferinţa şi tot necazul lumii, dar nu e aşa. La Negreni e multă lumină şi speranţă. La Negreni, când bate clopotul bisericii, curţile încep să freamăte şi uliţa principală dă în clocot, devenind neîncăpătoare. Brusc, tot satul se animă şi se regăseşte în imaginea febrilă, aproape cinematografică, a unui şir interminabil de femei îmbrăcate în negru, care se îndreaptă, nerăbdător şi grav, deopotrivă, spre poarta bisericii, cu pomelnicul morţilor din familie în mână şi o lumânare aprinsă alături. Se îndreaptă alene şi îngândurat spre întâlnirea cu Dumnezeu, anume parcă să întărească o mai veche şi înţeleaptă vorbă din bătrâni, care spune că în Negreni femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, ca să aibă mai mult timp să plângă şi, astfel, lacrimile lor să spele păcatele casei şi ale tuturor celor deja plecaţi la Domnul.
Când am ajuns la Negreni de Sus, de-o parte şi de alta a drumului ce ducea la biserică, stăteau aliniate mulţime de maşini venite de la Bucureşti, Alexandria sau Piteşti. Stăteau răbdătoare şi cu o anume cuviinţă, pe măsura solemnităţii momentului, în timp ce clopotul cel mare anunţa pe ultimii veniţi să se grăbească. Din susul uliţei, tocmai cobora alaiu
