Nu am putut scrie mai nimic aproape trei luni. Pentru cineva obişnuit să-şi scrie, transcrie şi prescrie întâmplările sună ca o boală (să te ferească !) sau ca o grevă a minţii. Nici una, nici alta. Pur şi simplu, aşa cum ni se întâmplă multora, au venit lucruri pe care nu credeam că le voi trăi.

A murit mama. La 88 de ani. Cu câteva zile înainte de ziua dânsei mi-a spus la telefon că pregăteşte un tort şi mâncare bună pentru aniversare. „Dacă nu rezist până atunci, le mâncaţi la pomană“. Serioasă. Foarte serioasă. Cu două zile înainte de deces a scos bani de la bancă pentru înmormântare. Iar în dimineaţa când împlinea 88 de ani a ascultat lista invitaţilor, meniul, programul şi a murit liniştită. Totul era la locul său.

Craiova îi datorează câte ceva. La sfârşitul anilor ‘60 ai secolului trecut a făcut un mic comitet de acţiune şi a îmbunătăţit substanţial meniurile zilnice la căminul internat al Liceului „Nicolae Bălcescu“. A mers la bucătăria cantinei câteva zile și le-a arătat fetelor de acolo cum se face mâncare ca la mama acasă. A fiert toate vasele în sodă și a spălat fețele de masă. Mâncasem şi eu la acea cantină, îi povestisem cum era, nu a spus nimic şi a acţionat. Tata lucra pe şantierul de la Işalniţa, avea o funcţie destul de proeminentă, nu l-a lăsat în pace până nu a trimis tâmplari să repare paturile şi ferestrele din căminul-internat. Directorul de atunci, Nicolae Andrei, poate îşi aduce aminte.

Mama avea o fire rece, raţională, cu o minte ascuţită ca un diamant şlefuit îndelung. Şi a fost probabil cea mai tolerantă fiinţă pe care am cunoscut-o până acum. Puteai să fii negru, homosexual, handicapat, nimic nu avea importanţă în ochii dânsei, în afară de moralitate şi determinare. Să ai voinţă şi să foloseşti numai instrumente morale. O lecţie pe care aş vrea să o pot transmite integral celor patru copii şi celor patru nepoţi... @N