L-am cunoscut pe Constantin Ţoiu când încă mai venea la România literară să-şi aducă textele (înşiruiri complicate de rânduri bătute la maşină şi completări cu cerneală pe deasupra, în felul romanticului alfabet de tranziţie) sau doar în vizită la prietenii vechi, care-i spuneau Costi. Să fi fost prin 2005. Suferise, deja, din câte aflam, atacuri ale vârstei, pe care le ignora cu discreţia jovială a gentlemanilor de odinioară. Era, şi atunci, trecut de 80 de ani, de o eleganţă îndelung comentată admirativ, cu ecouri într-o alta, a tinereţii şi, de fapt, a întregii sale vieţi. Citea revista la care scria cum o mai citeau (şi o mai citesc, din ce în ce mai puţini) doar marii şi pedanţii ei prieteni. Cu bucurie pentru fiecare cuvânt, cu suferinţă pentru fiecare literă.

Vorbitor desăvârşit de franceză, a făcut să-mi pară o crimă o scăpare de care mă făceam vinovată. Dacă nu mă înşel, era un n în minus la innoportune. Atât de inoportună i s-a părut grafia mea sărăcită de ce i se cuvenea, încât a revenit insistent asupra ei, şi cred că nu doar pe parcursul unei singure vizite. Nu era vorba de un cusur pe care îl sancţionase din întâmplare, ci de prea puţină răspundere faţă de ce aşterni pe pagină, ceea ce, crescut la şcoala lui Arghezi şi Mateiu, n-avea cum să nu-l deranjeze.

Titlul pe care l-am pus acestor secvenţe, prin forţa lucrurilor, subţiri, îi aparţine lui Constantin Ţoiu, scos fiind din memoriile pe care le-a publicat, pe la începutul anilor 2000, la Cartea Românească. Acolo, din ’40 până în ’50, şpaltul istoriei se schimbă: î din i, în locul lui â din a. Şi spune foarte mult, acest mărunt detaliu. Pentru un ochi exersat, formele nu sunt tocmai lipsite de importanţă. Căci prin ele spiritul timpului se dezvăluie elegant, sau dimpotrivă.

E, în gestul cuiva care se miră de-o literă, când din lumea veche nu mai rămăsese piatră pe piatră, un ameste