Cea mai mare ţară catolică din lume” – aşa e cunoscută Brazilia: slogan concomitent publicitar şi politic.
Ţara de aproape 200 de milioane locuitori şi a cărei populaţie se declară catolică în proporţie de peste 80% ar putea reprezenta într-adevăr Imperiul catolicismului de astăzi. Privite de aproape, lucrurile încep însă să se nuanţeze.
Catolicismul tropical brazilian este catolicism doar în mod cu totul convenţional. Pînă şi pătura suprapusă, marea burghezie şi urmaşii nobilimii portugheze strămutaţi în colonii, practică, o religie specială; tradiţii locale de păgînism, combinate cu gustul pronunţat pentru spectacol şi pentru decor colorat coexistă cu rigorile bisericii romane. Muzica ritmată din catedrale în timpul slujbei, procesiunile cu statui de sfinţi aducînd mai degrabă cu cortegii de carnaval, dansurile şi jocurile coborîte în stradă dau manifestărilor religioase un colorit bizar. Credinţa e multă, dar ia forme exuberante.
Sincretismul religios atinge în Brazilia extravaganţa. În comunităţile aborigene, în regiunile izolate din Nordul şi din Nord- Estul ţării, populaţia de culoare ori intens metisată nu vede nici o contradicţie între catolicism şi participarea discretă la rituri locale amerindiene, africane, inventate cîteodată ad hoc. Convingerea că toate credinţele religioase slujesc aceluiaşi Dumnezeu, că vrăjile şi missa se sprijină pînă la urmă reciproc, s-a sădit de mult în conştiinţa brazilianului. Pînă în secolele XVII-XVIII, autorităţile trimise de la Lisabona încercaseră să lupte contra unor asemenea amalgamări; au trebuit în cele din urmă să se resemneze: aşa-i Brazilia, n-ai ce să faci!
Milioanele de catolici locali ce amestecă alegru şi comic diferitele tipuri de practici rituale posedă însă o virtute extrem de preţioasă: ei instaurează implicit toleranţa, pe cea adevărată. În Brazilia, un conflict din motive
