(Răspuns pentru M. BUDULAN - Constanţa, F. AS nr. 709)
Nu ştiu dacă sunteţi un domn sau o doamnă, dar, indiferent ce sunteţi, coşmarurile sunt omeneşti. Mulţi le avem şi le suportăm în tăcere, întrebându-ne de ce, şi aşteptăm minuni. Minuni se mai întâmplă, dar pentru a beneficia de ele, trebuie să ne zbatem, să căutăm cu credinţă şi prin credinţă, să consultăm tot felul de mari preoţi cu har, călugări, oameni dedicaţi alinării suferinţelor semenilor, să ne rugăm mult şi sincer, să-i cerem bunului Dumnezeu să ne scape de ghearele răului şi să ne salveze liniştea zilelor şi nopţilor de înfiorătoarele coşmaruri, pentru că numai acei ce au asemenea grozave coşmaruri ştiu câtă suferinţă şi groază generează.
Vă mărturisesc aici faptul teribil de a fi fost, la rândul meu, stăpânită şi chinuită de un coşmar cumplit, în tinereţe, timp de peste cinci ani de zile, în urma unui tragic eveniment. Fiind însărcinată în şase luni cu primul copil, soţul meu (de mult decedat) mi-a impus să mergem să punem cartofi în pământ (primit de la părinţii mei) într-o primăvară frumoasă şi timpurie, în Ţara Oaşului. Zis şi făcut. Am pus câte un sac mare, plin cu cartofi de sămânţă, pe biciclete, şi am mers până la locul respectiv, 14 km. Erau două holde. Tânără fiind, nu puteam prevedea ce s-ar putea întâmpla şi pentru a avea spor la făcut gropile şi la săditul cartofilor, m-am descălţat de pantofii plini de pământ şi am muncit din greu în continuare. Nenorocirea a venit peste mine pe loc. Am început să am nişte dureri groaznice şi hemoragie. Soţul meu s-a temut că mor şi a strigat la nişte ţărani aflaţi în apropiere să ne vină în ajutor. M-au urcat într-o căruţă şi m-au dus urgent, mai mult moartă decât vie, la un doctor chirurg ginecolog, care avea cabinet şi acasă. Eram vecini şi prieteni. Acesta a făcut tot ce-a putut ca să ne salveze viaţa mie şi copilului, dar
