Întotdeauna mi s-a părut cumva suspect (și nu sînt singura, despre această ambiguitate s-a scris) cum s-au inversat brusc numerele cîștigătoare la cele două trageri de loterie din Două loturi, fix la amploaiatul care trebuia să rețină biletele și să dea premiul. Tocmai el să aibă dreptate, și să fi notat greșit fie ghinionistul dl Popescu, fie gazeta, fie ambii? E ceva la mijloc – vecin cu tragedia (dacă la mijloc stă o succesiune de greșeli) sau cu farsa crudă (dacă totul se reduce la o malversațiune funcționărească) – care face din acest text unul dintre cele mai „miezoase“ din colecția Caragiale. Dar să rezistăm cumva tentației – care tot dă, tot dă tîrcoale – că un spectacol (orice spectacol) pe un text de Caragiale e un tablou creditabil ca atare al patriei noastre actuale. Să ieșim, deci, puțintel din ideea portretului național – care, în general, are avantajul de a face din fiecare membru al publicului o ființă superioară, mai bună decît umanitatea de pe scenă. Să zicem, deci, că Două loturi, dramatizarea după schița caragialiană în cauză de la Teatrul Național din București, semnată și regizată de Alexandru Dabija, vorbește, în principal, despre dl Lefter Popescu, nu despre națiunea română contemporană nouă, și despre ce li se întîmplă oamenilor atunci cînd dinainte li se înfățișează mirajul unui mare cîștig bănesc nemuncit, care le va schimba pentru totdeauna viața. Ce li se petrece? Își pierd orice sistem de valori, dacă vor fi avut vreodată unul, și întregul univers comportamental li se schimbă: iată-l pe dl Popescu (Gavril Pătru), soț responsabil și resemnat cu lipsa lui de noroc la cărți și loterie, cu prieteni haioși, o nevastă subțirică, frumușică și o slujbă nici așa, nici pe dincolo, la canțilerie, unde un șef tiran îi dă ocazia unor povești victimizatoare, iată-l, deci, pe Lefter Popescu spărgînd farfurii, urlînd la nevastă, dezbrăcînd chivuțe