Ca o moldoveancă veritabilă ce sunt, m-aş lupta cu oricine care ar încerca să mă convingă că există o plăcintă mai bună ca poalele-n brâu. Iar de partea mea ar veni toţi moldovenii şi bucovinenii care sunt maeştri în prepararea acestei delicatese. Sunt sigură că m-ar susţine şi scriitorii moldoveni, cum ar fi Vasile Alecsandri, care în opera sa "Stan Covrigarul" scria: "cu o plăcintă ca asta se amuţeau toate nevestele" sau Ion Creangă, care în "Amintiri din copilărie" nu pierde nici o ocazie să vorbească despre "strachina cu plăcinte fierbinţi". Şi dobrogenii se pot lăuda cu o plăcintă cu brânză autentică. Plăcinta dobrogeană este deja recunoscută ca marcă înregistrată, fiind un brand care i-a cucerit, în diverse ocazii, pe gurmanzii din nenumărate ţări. A fost "invitată" chiar şi în Parlamentul European, unde europarlamentarii s-au delectat cu peste 1.000 de plăcinte, pregătite de gospodinele din Mangalia.
Maramureşul e mândru de plăcinta creaţă din ţara Chioarului. În localitatea Mesteacănul, localnicii îşi protejează marca de plăcinte creţe. Ei au musafiri din toată lumea, care revin pentru gustul "creţelor" de Chioar. Acestea merg foarte bine cu horincă.
Este adevărat că suntem un neam iubitor de plăcinte, şi să le facem, şi să le mâncăm. Prin secolul al XVIII-a, a fi plăcintar în România era un adevărat noroc. Dovadă stau versurile: "Halal, zău, de cine ştie! Să facă plăcintărie! S-o dospească, plămădească! În cuptor s-o rumenească". În vremea fanarioţilor exista o urare printre aceştia: "Na zisis, na procopsis, ke is tin Vlahio megolas plaţintaris" ("Mai mare să te văd, să ajungi mare plăcintar în ţara Românească"). În opera lui Costache Negruzzi, "Istoria unei plăcinte", capodoperele gastronomice devin cadouri, instrumente ale corupţiei pentru obţinerea unor posturi la Curtea Domnească. Iar dacă trecem Dunărea, coborând în peninsula Balca