Revenirea Cristinei Neagu, după operaţia la umăr şi 19 luni de pauză, arată de ce a fost jucătoarea lumii în 2010.

Prinsă între două meciuri de Ligă, campioana României la handbal feminin respiră un aer diferit. De la disputa cîştigată acasă în faţa lui Hypo, duminica trecută, 30-25, pînă la cea următoare, de mîine, cu Buxtehuder, în deplasare, fiecare clipă are ceva de spus. Lucruri care se vor cîştiga jucînd împreună într-o formulă copios înnoită. Începînd cu banca pe care stau acum doi danezi, Verstergaard şi Mette Klit, şi încheind cu implanturile din teren. Acolo se detaşează Katarina Bulatovici, cea care ridică, în fine, postul de inter dreapta acolo unde îl fixaseră la noi Mariana Tîrcă şi Steluţa Luca, pentru a pomeni doar două nume din istoria relativ recentă.

Oltchim, care păstrează un nume în spatele căruia se află acum altceva decît un combinat chimic, rămîne ceea ce a fost întotdeauna. O echipă de handbal. O echipă care a fost construită în acest sezon pentru a ataca trofeul Ligii fără sincope, temeri şi fluctuaţii. Pentru a preveni eventuale accidente de genul returului semifinalei cu Györ din primăvară, încheiat cu un deficit de 8 goluri.

Nu e totul gata, dar nici n-are cum să fie. Dincolo de ajustări, există însă un perete de siguranţă. Asta s-a văzut duminică, în confruntarea cu Hypo.

În acest complicat mileu al poziţiilor în teren, naţionalităţilor, şcolilor, tradiţiilor şi ambiţiilor, plus al limbajului de comunicare, e ceva care străluceşte în mod deosebit. Cel puţin pentru mine. Cristina Neagu. Absentă 19 luni din competiţii, operată la umărul drept, izolată într-un lung şi anxios proces de recuperare, cea mai valoroasă handbalistă a României a ultimei perioade şi a lumii în 2010 a îngropat emoţiile şi fricile duminica trecută.

Într-un fel, parcă nu ar fi lipsit nici o zi. Şi-a găsit loc