Textele reunite de Valentin Nicolau în volumul Dumnezeu e în sens invers reprezintă scrieri jurnalistice, schiţe ale unei realităţi româneşti şi, mai ales, ale unor stări de spirit pe care, astăzi, aproape că nu ne mai vine să le asociem cu personajele publice care le-au generat. Fapte şi evenimente de care ne amintim foarte bine – în maniere colorate afectiv foarte diferit, în funcţie de cine este cel care îşi aminteşte – nu mai pot fi văzute, strict, ca aparţinîndu-le protagoniştilor, pentru că s-au autonomizat și s-au transformat în scheme de comportament social, uimitoare prin caracterul lor transpozabil şi reproductibil. Neliniştile, revolta, lehamitea mărturisite de autor chiar de la începutul volumului devin o grilă de lectură şi un mecanism de ascultare a vocii subterane a cotidianului românesc. Nici nu este de mirare: o societate nonraţională nu poate fi înţeleasă altfel decît prin inteligenţă afectivă, prin rezonanţă cu emoţiile – cel mai adesea negative – care dobîndesc independenţa şi forţa de a se manifesta autonom, ca şi cum ar avea un corp propriu. Imensa scenă românească – aşa cum vociferează ea în urechiile lui Valentin Nicolau – nu mai pare populată de personaje umane, ci de emoţii care devin personaje în sine, mai individualizate chiar decît indivizii care le pun în scenă. Astfel, mimesisul şi topirea individualităţii într-o masă amorfă (nediferen­ţiată raţional), enervarea şi resentimentul, dezgustul şi tăcerea, ameninţarea şi frica, seducţia şi orbirea, conflictul şi violenţa au „voci“, iar Valentin Nicolau le ascultă şi le transcrie în corpul textelor publicate în perioada 2008-2011. „Zodia măscăriciului“ Asumarea ipostazei de „comediograf de ocazie“ – îndrăznesc să spun – este cu mult întrecută, pentru că textele publicate au, în stratul lor de adîncime, realismul unei teorii despre care e greu de spus dacă Valentin Nicolau a introdus-o a