În controversele (ce eufemism!) din ultimele luni, unul dintre argumentele celor favorabili președintelui Băsescu a fost mai buna funcționare a Justiției, începutul ei de independență și emancipare de sub tutela politicului – puse pe seama unor, cum să le spun?, directive, indicații venite de la președinție. Un fel de slăbire a hățurilor. Drept dovadă au fost date cele cîteva condamnări ale unor înalte personaje crezute de toți intangibile, cel mai vizibil fiind Adrian Năstase. Ca argument pentru lipsa partizanatului – condamnarea fostului primar pedelist al Clujului. De partea cealaltă, răspunsul era că totul e doar o făcătură, praf aruncat în ochii naivilor, evident fiind pentru orice om întreg la minte că Traian Băsescu are acces la dosare și că dă drumul numai la ce-i convine; iar dacă mai intră la răcoare și cîte-un pedelist, asta-i doar de ochii lumii, sacrificiu bine calculat dinainte, pion aruncat pentru luarea turei trei mutări mai tîrziu. În plus, președintele ar fi el însuși vinovat de fraude uriașe, acesta fiind adevăratul motiv pentru care rămînerea în funcție și controlul Justiției ar fi vitale pentru el.
La întrebarea „cum de nu l-a dovedit nimeni cît timp nu era președinte, în timpul guvernării Năstase?“ s-a răspuns: a funcționat un gentlemen’s agreement care, acum, a fost încălcat de Traian Băsescu. Am mari îndoieli că despre gentlemen e vorba în propoziție, dar agreement se poate să fi fost. Nu văd, totuși, ce e rău în anularea înțelegerii dintre, nu gentlemen, ci mafioți, fie și unilateral. La urma urmei, dacă, într-adevăr, toți oamenii politici din țara asta sînt niște hoți împărțiți în două mari tabere legate printr-o (înțe)lege(re) a tăcerii, ce e mai bine – să stăruie tăcerea la nesfîrșit sau s-o rupă cineva, oricît de interesat ar fi el?
Mafia italiană a putut fi atacată doar cînd a fost acceptată insti
