Toamna e, prin tradiţie, anotimpul murăturilor şi-al conservelor de tot felul. Şi chiar dacă pregătesc şi eu dintr-acestea de vreo 20 de ani şi mai bine – că, de, aşa am deprins de la mama, de la mătuşi şi bunice –, parcă tot mi se pare că nu cunosc destule reţete şi că nu stăpânesc toate secretele. Aşa se face că şi toamna asta, ca-n toate cele care trecură, m-am avântat în piaţă, cu gând să cumpăr gogoşari de umplut cu struguri, ardei de umplut cu varză, gogonele de murat (cu morcovi zdraveni, ţelină şi pepeni din cei mititei alături), castraveţi de pus la saramură. Ca să nu mai vorbesc de toate combinaţiile de legume care s-au transformat vreodată în zacuşti. Şi dacă tot ajung în piaţă, iscodesc gospodinele, poate-poate îmi cresc tezaurul de reţete...

"Şi, ia mai zi, tuşă Marie, care-i secretul castraveciorilor matale, de-i pui acu' şi ţin pân' la Paşti?"

În sectorul rezervat murăturilor, în Piaţa Obor, unde miroase aşa frumos a "acrituri" de-ţi lasă pofta apă cu dulceaţă în gură, "negociez" secretul cu tuşa Maria. Mai cumpăr eu un kil din castraveţii ei, mai spune ea din cele din bătrâni ştiute. "Ia, ce să fie? Păi, nu-i nici un secret. Numai să nu pui decât castraveţi din cei tari, şi nu foarte mari, nesâmburoşi ­ ca sâmburele-l face de fierbe, când dă căldura." "Şi altceva? Morcov, usturoi...", zic eu, scoţând dintre castraveciorii în haină verde-aurie un morcov subţirel şi cu noduri rotunde. "Apoi aşa: morcov, şi usturoi, şi ţelină ­ da’ nu multă tare şi neapărat tăiată în felii ­ şi, ca să-i dea tărie: hrean!" Aici se opreşte. O femeie mai tânără, care părea să-şi vadă de treabă şi să nu ia seama la discuţia noastră, se-ntoarce spre noi şi spune şi ea, la fel de apăsat: "Hrean!" Şi, îndreptându-şi vorba spre tuşa Maria: "D-apoi, cât ne-am rugat noi de matale să ne spui taina asta şi ’mneaei, numa’ ce-a venit să te-ntrebe şi i-ai şi spus!". Dar