„În ceea ce priveşte «spectrul autocenzurii», cu el intrai în scris – dacă voiai să intri în viaţa publică“
Stimate domnule Gelu Ionescu, aş începe, nu înainte de a vă mulţumi, desigur, pentru amabilitatea cu care aţi acceptat acest dialog, prin a vă întreba ceva despre locul naşterii dvs. Ce a reprezentat oraşul Galaţi pentru dvs.?
De Galaţi m-am despărţit de două ori, cu durere. Prima oară, în martie ’49, cînd părinţii şi toţi ai mei au fost spoliaţi de regimul democrat-popular – şi eu am plecat împreună cu bunica în Moldova mai nordică a judeţului Bacău; a doua oară, pe la mijlocul anilor ’70, după înmormîntatea vărului meu, dr. Grigore Bîrsan, cunoscut ortoped şi arbitru de fotbal, om plin de energie, farmec şi entuziasm, găsit mort plin de contuzii într-o cameră de hotel, avea exact 50 de ani. În cortegiul funerar erau mii de oameni...
Din cine ştie ce motive (iarăşi!), o cărţulie cu scriitorii de origine gălăţeană, răsfoită întîmplător, nu mă menţionează. Mai am în Galaţi cîţiva foşti colegi pe care însă, din aceste triste motive şi din teama unor prea mari emoţii, mă gîndesc că nu-i voi vizita – nu ştiu... Adică nu mă voi duce să văd casa în care m-am născut, de pe strada Mihai Bravul (11 sau 13?), casa bunicului meu, care a construit-o după Primul Război, şi din care a fost dat afară de comandamentul Armatei Roşii din regiune şi apoi „rechiziţionat”, cum se spunea, de centrala CFR-ul Covurlui; care s-a codit să „retrocedeze” moştenitorilor ceea ce nu fusese expropriat (dintr-o regretabilă eroare, fireşte!) pînă cînd totul s-a devalorizat etc.etc.
În Covorul cu scorpioni vorbiţi despre anii formării dvs., despre anii’60, despre „spectrul autocenzurii”, paralizant, care făcea ca multe revolte, amărăciuni şi frustrări să rămână nerostite. Exista şi o doză de vinovăţie în această neputinţă de a spune adevărul? Care au
