Cum fusese stabilit, exact ca în 1881, ceremonia Încoronării trebuia să fie urmată de două zile de sărbătorire a măreţului eveniment. Asupra acestui aspect stăruise Nicolae Iorga, invocând continuitatea şi rădăcinile istorice, acel sănătos obicei roman de a oferi poporului pâine şi circ, făcându-l astfel părtaş la bucuria conducătorilor.

Regele Ferdinand, timid şi deloc iubitor de petreceri, mai ales în public, îşi dăduse acordul cu jumătate de gură şi mai mult la insistenţele Reginei Maria, fire veselă şi atrasă de fast, care i-a amintit regescului soţ că şi basmele cu final fericit se încheiau cu o petrecere ce dura trei zile şi trei nopţi la care luau parte toţi, împăraţi şi supuşi. Pe deasupra, se cuvenea ca şi Bucureştii, capitală cum erau, să fie angrenaţi cumva în evenimentul cel mai de seamă din istoria ţării: încoronarea lui Ferdinand I ca rege al României mari. Discuţiile acestea s-au purtat de-a lungul întregii luni septembrie, fără nicio implicare a lui Ionel Brătianu, cum insinua presa patronată de cei speriaţi de avântul neprevăzut luat de tânărul stat al bătrânei naţiuni române. Protocolul Încoronării pe toate cele trei zile fusese gândit de mitropolitul primat Miron Cristea, de Iorga şi de Regină. O singură modificare s-a făcut, la intervenţia nunţiului papal, ca încoronarea să nu fie urmată de ungerea cu mir. Argumentele monseniorului Francesco Marmaggi privind calitatea de catolic a regelui, calitate ce nu permitea decât ungerea de către un cardinal, a trebuit să fie acceptate.

După Încoronarea săvârşită la Alba Iulia, toţi participanţii s-au îndreptat spre Bucureşti. Trenul regal a intrat în Gara Mogoşoaia (numită mai târziu Băneasa) luni, 16 octombrie 1922, la ora 10. O mulţime imensă, însufleţită de cel mai fierbinte naţionalism, străjuia de-o parte şi de alta a şoselei. Se auzeau: "Trăiască Regele!", "Trăiască România Mare!". După