Cartea Simonei Vasilache începe ca un studiu de istorie a mentalitatilor si se termina într-un ton de înalta cozerie intelectuala. Subiectul însusi predispune la o asemenea turnura, prin inefabilul sau.

În foarte putine cuvinte, Cinstite obraze, moftangii si domni este un eseu despre onoare. Mai exact, despre onoarea în literatura. (Nu în viata literara, unde o gasim si n-o gasim, în functie de norocul fiecaruia). Conceptul e greu de definit în mod unitar. (Chiar daca în spatiul academic occidental i s-au consacrat analize detaliate ori istorii, de felul celei a lui James Bowman, Honor: a History, 2006). Ce e, în sens tare, onoarea, nu stim. E, cu termenii unui alt cercetator, Alexander Welsh, a question of moral imperatives (dupa titlul cartii aparute la Yale University Press în 2008). Conform pozitiei acestuia, sintetizata de Simona Vasilache în capitolul introductiv, în problema onoarei „se poate vorbi de secvente, nu de evolutii” (p. 8). În plus, oricât am învesti, retrospectiv, aceasta notiune cu atributele omogenitatii e de presupus ca dintotdeauna anumite discrepante de ordin social vor fi fost hotarâtoare în întelegerea ei. Pentru un nobil suzeran, greutatea de sens trebuie sa fi fost cu totul alta decât pentru un vasal. Iar sub acest nivel ierarhic, ambiguitatea creste, cu siguranta, exponential.

Complicat, asadar, în practica vietii cotidiene, conceptul de care se ocupa Simona Vasilache e cu atât mai imponderabil în teritoriul generos al fictiunii, guvernat, în fond, de alte reguli. Acolo, nici cerul înstelat, nici legea morala nu sunt aceleasi din viata de toate zilele. (Dovada cea mai clara o ofera, aici, investigatia referitoare la epoca voievozilor, reinventata abstract si naiv de romantici). Lucida, de o luciditate taioasa chiar, autoarea îsi ia precautii succesive. Prima ei constatare vizeaza ecartul de câteva secole dintre momentul