Nu cred că există, în spaţiul românesc de după 1990, un mizantrop mai iubit de public decât Octavian Paler.

Sigur că moralişti ai societăţii româneşti de tranziţie avem destui – de la jurnalişti precum Cristian Tudor Popescu până la eseişti precum Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Ei mizează, însă, în denunţarea românismelor de tot soiul, pe o complicitate secretă cu publicul (sau mai bine zis, cu o anumită parte a lui). De fiecare dată când înfierează manelismul, prostul-gust sau dispersia valorilor, ei fraternizează implicit cu cititorul aşa-zis civilizat, gâdilându-i şi stimulându-i orgoliul de a se fi înălţat deasupra moravurilor cotidiene. De aici, teza celor două Românii, dar şi cultul elitismului, profesat mai mult sau mai puţin programatic.

În schimb, nimic din acest pact de simpatie cu publicul elevat – în dauna celor „necivilizaţi” – n-a stat în firea lui Octavian Paler. Dezgustul său faţă de societatea românească de azi s-a scăldat întotdeauna în apele mai largi ale scepticismului faţă de natura umană în sine. Ceea ce, pe de o parte, face ca discursul lui Paler să devină mai amar decât al celorlalţi moralişti de la noi. Jurnalistul renunţă cu totul la speranţa că se mai poate îndrepta ceva, precum şi la încrederea în stratul „de sus” al societăţii, în stare să-i civilizeze pe ceilalţi. Numai că, în mod paradoxal, această renunţare la iluzii – şi, odată cu ea, la un public menit să le întreţină – reprezintă şi garanţia sincerităţii absolute. Comentariile politice de după ’90 au fost atât de credibile tocmai în măsura în care ele renunţau la un destinatar privilegiat, legatar al dreptăţii absolute. Judecăţile lui Paler sunt autentice pentru că se rostesc în vid – nu sunt formulate, adică, pentru urechile cititorilor doritori de bine şi cu atât mai puţin pentru cele ale partidelor politice. Cine l-a preţuit pe Octavian Paler, l-a preţuit,