O nouă premieră de la Teatrul Național București ne reține atenția. Regizorul Alexandru Dabija pune în scenă un spectacol după schiţa lui Caragiale Două loturi. Percepem o anume mutație care s-a produs la nivelul vieții publice românești, dacă ar fi să raportăm la cele consumate pe scena de la Național cu cele trăite în viața reală. Ce era tihnit și (aparent, doar) pașnic în universul lumii caragialiene a devenit vădit isteric și violent grotesc în vremea noastră. Urîtul, corupția, răul, agresivitatea – nu doar verbal-retorică –, disperarea sau resemnarea neputincioasă au devenit locuri comune.Viața e un calvar, nimic nu se mai leagă între oameni. Nu continuăm divagațiile noastre, spectacolul lui Dabija, ca și cel al lui Mălăele se pot vedea pe scenele de la Naționalul bucureștean. Regretăm enorm dispariția lui Alexandru Tocilescu și amînarea sine die a unui piese „în-scenate“ de el. Oare asta e lumea românească de azi? Este evident – recitind rapid cîteva texte ale lui Caragiale – că ceva nu este în ordine. Și totuși. Dincolo de viziunile regizorale sumbre, lumea românească, asta care se descurcă de sute de ani, pare neschimbată. Și nici nu sînt semne că se va schimba. Orice s-ar întîmpla prin lume, noi rămânem fideli unui mod de a fi. Nu judec dacă e bine sau rău. Constat, din viața de zi cu zi, că funcționarii publici sînt la fel de impertinenți și plini de ei ca acum o sută de ani, că degeaba apar zeci de firme de curățenie, mizeria e mereu prezentă, că lista de bombăneli și de nemulțumiri se rostogoleşte de la o generație la alta. Cu toate acestea, o anume bucurie de a trăi respiră de unde nici nu te aștepți. Din cîrciumile pline-ochi, care răsar precum ciupercile după ploaie („Hai noroc, nepoate, e bine, mama ei de viață, să trăiești, Gicule!“), din nebuneala circulației, în care mașinile aleargă de colo-colo, într-o zăpăceală care ar face fericit orice