Viscolul
de Vladimir Sorokin, Ed. Curtea Veche
Se întorc rușii. Nu, nu este vorba de Armata Roșie, ci de marea literatură rusă. O nouă generație de scriitori este gata să ne reamintească faptul că Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Bunin, Bulgakov sau Belîi au demni umași, dacă nu ar fi decât să ne gândim la deja clasicul Andrei Platonov sau la contemporanii Iuri Mamleev, Mihail Șișkin, Andrei Kurkov și acest extraordinar Vladimir Sorokin, pe care Editura „Curtea Veche“ a avut inspirația de a-l traduce cu câteva dintre romanele sale care au făcut din el unul dintre cei mai importanți prozatori ruși: „Gheața“, „Ziua opricinicului“, „Kremlinul de zahăr“. La Editura „Art“ i-a apărut romanul „Inima celor patru“ și sperăm că opera acestui mare prozator tradus în întreaga lume să fie publicată integral în românește.
Sorokin, care a primit de curând Premiul Marea Carte, cel mai important premiul literar rusesc (trei milioane de ruble, cam 100.000 de dolari) a refuzat constant să pactizeze cu sistemul sovietic. Autorul e născut în 1955, iar literatura sa a circulat în samizdat, dobândind în anii ‘80 o notorietate explozivă în cercurile underground din Moscova. Sorokin, considerat clasic în viață, este un autor care duce mai departe tradiția romanului rusesc. Grotescul este una din armele sale favorite în zugrăvirea unei lumi în care fantasticul coexistă cu realismul cel mai atroce. Nu altfel se petrec lucurile în „Viscolul“, roman de nici 200 de pagini, de o esențialitate rară, însă, distilat în retortele unui alchimist al limbii și al imaginației. Doctorul Garin are de înfruntat iarna rusească în misiunea vieții sale: trebuie să ajungă în satul Dologoe, pentru a vaccina țăranii afectați de un virus bolivian, iar viscolul și nămeții îi stau în cale. Rămas blocat la o stație poștală, Garin găsește o soluție aparent convenabilă și pleacă mai departe cu pro
