E o regula ingrata ca natura umana sa nu se dezvaluie decît atunci cînd e pusa în situatii-limita. E ca si cum spiritul se arata numai atunci cînd e periclitat, si fara un pericol care sa-l aduca în prag de disparitie putinta de a-l cunoaste ramîne infima.

În cazul omului, conditia predilecta care îl scoate din normalitate poarta numele de boala, patologia fiind poarta de electie pentru patrunderea în latentele constiintei. Cu cît esti mai bolnav cu atît timbrul vital care îti hraneste gîndirea iese mai usor la iveala. De aceea medicii pot spune despre suflet lucruri mult mai profunde decît filosofii, dar cu conditia ca, pe lînga ochiul clinic, sa posede o minima deschidere speculativa.

Oliver Sacks, profesor de neurologie si psihiatrie la Universitatea din Columbia, face parte din categoria doctorilor cu apetenta pentru nuante de duh, de aici usurinta cu care, fugind de obtuzitatea pozitivista a disciplinei, se încapatîneaza sa vada în om o persoana înzestrata cu spirit si nu un robot încarcat cu chimie. Oricine i-a deschis cartile a fost izbit de maniera aproape obsesiva cu care preschimba detalii clinice în controverse cu bataie sufleteasca, fiecare maladie fiind o cheie menita a înlesni întelegerea psihicului.

În volumul Revenirea la viata, boala din care Sacks face un motiv de meditatie se numeste encefalita letargica, o epidemie virala care a afectat populatia Europei în timpul Primului Razboi Mondial. Persoanele atinse de maladie, aproape cinci milioane, au acuzat o simptomatologie cu evolutie imprevizibila: în faza acuta au cazut într-o somnolenta de-a dreptul catatonica, pentru ca apoi, dupa remisiune, sa ramâna într-o apatie cronica, a carei durata s-a întins pîna la cinci decenii (din 1917 pîna în 1969!). Subiectii erau constienti, dar lipsiti de vigoare, complacîndu-se într-o pasivitate durabila. Erau vii si totusi deteriorarea vi