Pentru Mary Lane
Şedea pe treptele de lemn
ale abruptei scări, – când eu,
văzând-o, i-am făcut un semn că
am văzut-o... Era greu
să fac cei şase-şapte paşi
care ne despărţeau şi lângă
ea să m-aşez, – căci nu în paşi
se măsura distanţa încă
de străbătut, de răzbătut,
după tereştrii-mi paşi dintâi... Îi surâdeam, dar abătut...
În juru-i, înfloreau lămâi,
de floarea cărora, nedemn
eram, căci mă aflam departe
de treapta scării lungi de lemn
pe care ea şedea, aparte ca-ntr-un,
de neatins, desemn.
II
Stând ea cu cartea pe genunchi
(cu cea mai tristă dintre toate)
sau sprijinindu-se în coate, –
mie, o lacrimă de trunchi
de salcie,-mi cade dintre pleoape
şi-obrazul filei, iată,-i umed!
Iar de departe, eu mă-ncumet
să cred că i-s aproape,-aproape...
III
E-un spaţiu nul pe care òm nu-l
cunoaşte, dacă nu-i e dat
sfânt harul rugii. – Niciun lat
de palmă, între ea şi Domnul.
Să fi fost ora-n care somnul
ţi-l, încă, dormi, în dulce pat,
când ea se va fi fost surpat
în rugăciune, întru Domnul.
Ea auzea ce n-auzeam:
bătăi de aripi largi de înger;
lăuntric, aş fi vrut să sânger,
dar numai pleoapa-mi umezeam
cu-o apă searbădă, – deloc
de roşul frunzelor de sânger.
Sub aripile mari de înger
eu nu aveam, pesemne, loc,
pe când, străcufundată-n sine
sau smulsă sieşi, ca-ntr-un rapt,
glasu-i neglasnic era apt,
doar el, să suie către Tine,
– Ce-o să mă ierţi că, sacrileg,
eu aş fi strâns-o,-n braţe, tocmai
atunci, mai mult ca-n orice loc mai
nesfânt, –
