Îs culmea bărbaţii ăştia care au ajuns să cântărească peste 130 de kile fără haine, la vârsta de 30 de ani şi ceva. Deşi abia se pot mişca de colo-colo suflând ca o mocăniţă când urcă muntele, deşi au abdomenul plin de câţiva metri cubi de bombe chimice mai poluante ca nişte furnale de combinat siderurgic, deşi ţi-e scârbă să le priveşti călcâiele, obrajii şi gambele, toţi se laudă că au practicat, în prima lor tinereţe, sportul. Şi nu în oricare fel au practicat sportul, ci neapărat de performanţă. Dar au trebuit să se lase, că aveau alte aspiraţii în viaţă. Deducem că una din aspiraţii a fost să ajungă nişte umflaţi dezgustători.
Pe mine, încleştarea sportivă mă fascinează şi găsesc o mare frumuseţe umană pe chipurile schimonosite de efort şi pe trupurile înspumate ca bidiviii marilor şi încercaţilor noştri voievozi. Ideea de competiţie mă seduce şi pot spune că, atunci când pistoletul dă startul unei curse atletice, mă simt ca şi când s-ar da startul lumii întregi, într-o cursă contra-cronometru. Şi la meciurile de fotbal mă uit, deşi de când am aflat nişte dedesubturi ţinând de aranjamentele făcute la pariuri, mi-a mai trecut. Dar, deşi ştiu că a mă uita la meciuri este timp pierdut, nu mă pot abţine, chiar dacă spicherii într-ale sportului cotonogesc fără milă bătrâna Limbă Română, ceea ce e o crimă în toată puterea cuvântului.
Dar să nu mai bat câmpii şi să trec la ideea acestui articol. Măi oameni buni, sportul a fost lăsat de la Dumnezeu nu ca să te zgâieşti la el în faţa televizorului, ci ca să-l practici în mod constant. Să-l practici toată viaţa, nu doar la tinereţe, ca apoi să devii un umflat, o borţomegă plină de bombe chimice în abdomen.
Nu câştigi nimic dacă te uiţi la meciurile de fotbal, nu-ţi faci cultură suplimentară, nu devii mai bun, nici mai drept. Nici măcar nu te destinzi. A te zgâi la meciuri televizate e doar un pretext d
