Vă povesteam acum câteva luni despre Tigruţa, pisica mea tigrată, apărută din neant, şi devenită cea mai statornică şi mai devotată amică a mea, patrupedă...
Deosebit de îndrăzneaţă şi de autoritară (deşi e castrată şi n-ar mai trebui s-o intereseze lumea de dincolo de zidul casei), face adeseori incursiuni, spre a lua pulsul ultimelor noutăţi din ierburile grădinilor din vecini sau spre a face reglări de conturi cu câţiva pisoi prea obraznici, pe care-i altoieşte în stil veritabil K1, cu urletele de rigoare.
Dar noaptea trecută, Tigruţa a ţinut morţiş să-mi facă o surpriză de neuitat. Are obiceiul să iasă afară spre dimineaţă, când mi-e somnul mai lin. Nu mai închid fereastra în urma ei, ca să mai intre aer curat în cameră. Pe la 5 o aud că revine, scoţând însă şi un sunet ciudat, ca de avertisment. Mă ridic să-nchid fereastra, când zăresc o pată întunecată pe parchet. Tigruţa îmi adusese un dar. Cu o presimţire sumbră, aprind luminile: lângă pisica extrem de satisfăcută, stătea, cu picioruşele în sus, un puişor de pasăre. Am tras un ţipăt şi l-am luat în palmă. Corpuşorul cât degetul meu cel mic pulsa aproape imperceptibil. Avea ciocul destul de mare şi ascuţit, ca un ac, iar codiţa era cafenie, cu pete... M-am aşezat buimacă în fotoliu, întrebându-mă ce să fac? Mă gândeam că s-or fi îmbrâncit puiuţii în cuib şi unul a căzut exact în capul Tigruţei, care, nu cred totuşi să aibă obiceiul de a se căţăra pe streşini, ca vânătorii de păsări, dar mai ştii?... Am ţinut mâna căuş, am suflat uşor aer cald peste trupuşorul firav. Când şi când, dădea semne de revenire la viaţă şi mişca câte-un picioruş. Unde să aşez păsăruica asta mică? Am ieşit afară şi am lăsat-o pe zidul înalt. M-am gândit că o să-şi revină şi va zbura acasă la ea. După cinci minute, când am privit-o, era tot acolo, chircită, respirând greu. Nu-
