***
Doamna Dumnezeu acordase fiecare om într-o anumită tonalitate, iar Kasper putea să audă asta. Cel mai bine – în acea clipă scurtă, lipsită de apărare, când omul era aproape, dar fără a şti că el ascultă. De aceea se aşezase şi acum la geam, în aşteptare.
Se lăsase frig. Cum nu poate fi decât în Danemarca, şi numai în aprilie. După ce, cu simţurile zăpăcite de entuziasmul luminii, oamenii închiseseră încălzirea, duseseră blănurile la cojocar, uitaseră de indispensabili şi ieşiseră din case. Observând prea târziu că temperatura ajunsese la punctul de îngheţ, că umiditatea aerului era 90%, că vântul bătea dinspre nord şi pătrundea, prin haine, până la oase, ba chiar dincolo de ele, înfăşurându-se în jurul inimii, umplând-o de siberiană tristeţe.
Ploaia era mai rece decât zăpada, fină, deasă, cenuşie ca o draperie de mătase. Prin această draperie se apropia un Volvo negru, cu geamuri întunecate. Din care descinseră un bărbat, o femeie şi o copilă; început promiţător.
Bărbatul înalt, lat în umeri, părea obişnuit să se impună şi să croiască împrejurările după voia sa, când nu se potriveau. Femeia, blondă ca un gheţar, părea o tipă de milioane şi îndeajuns de deşteaptă încât să le fi câştigat singură. Fata avea haine costisitoare şi o anume demnitate. Totul semăna cu o reproducere după sfânta şi bănoasa familie.
Se apropiară de mijlocul curţii şi Kasper le percepu pentru prima oară tonalitatea. Un re minor, cum era mai rău. Ca în Toccata şi Fuga în re minor. Mari coloane de muzică, gravide cu soarta.
Apoi recunoscu fata. Şi, chiar în clipa când o recunoscu, se lăsă tăcerea.
Dură puţin, poate o secundă, poate nici atât. Dar destul cât să spulbere realitatea. Să îndepărteze curtea, arena de probe, biroul lui Daffy, geamul. Vremea rea. Luna aprilie. Danemarca. Prezentul.
Apoi trecu. Dispărând ca şi cum n-ar fi existat
