Doi ani mai are Crin Antonescu să se joace de-a Dumnezeul PNL. Să decapiteze, să excludă şi să-mpingă în faţă gaşca cea nouă ori s-o pună pe locuri eligibile. Apoi, mulţi liberali care, acum, tac chitic sau îl muşcă tandru, s-ar putea să-l scoată, cu un şut, în afara orbitei politice. Li s-a întâmplat şi altora înaintea lui, PNL fiind partidul care, în ultimele două decenii, şi-a schimbat cel mai des preşedinţii. Până în primăvara lui 2009, când actualul lider a urcat pe tron, şi sărind peste aripile crescute în urma sciziunilor, au fost cinci, ceea ce însemnă, în medie, un mandat de cel mult patru ani la conducerea formaţiunii, pentru fiecare. Domnului Antonescu îi expiră timpul la alegerile prezidenţiale din 2014. Dacă nu le va câştiga – şi cred că ura care-l consumă, autoritarismul, aroganţa şi cinismul afişate public vor constitui o piedică majoră în drumul spre Cotroceni - va fi trimis la plimbare fără menajamente. El îşi va fi desăvârşit, însă, opera, transformând liberalismul românesc într-o caricatură.
Cum însă pentru Crin Antonescu, perspectiva propriei maziliri nu există ori este foarte departe, el face ordine în partid cum crede de cuviinţă. În perioada aceasta, este ocupat să aşeze, în colegii, personaje pe care organizaţiile PNL nu le vor. Cine nu este de acord cu liderul zboară din funcţie. Dl Antonescu nu stă la discuţii, ci îi etichetează pe rebeli drept „trădători” şi îi ameninţă cu excluderea din partid. Atitudinea sa autoritară favorizează, astfel, coagularea unei opoziţii în propriul partid.
Ludovic Orban se declară solidar cu demişii, Călin Popescu Tăriceanu comentează ironic primirea lui Gigi Becali în partid, Varujan Vosganian refuză să voteze pentru candidaturile a 26 de nou veniţi, Aristotel Căncescu, baronul de Braşov, lasă baltă organizaţia dacă i se dă un colegiu lui Ghişe, concediaţii de la sectorul 1, Mehediţi şi Dâmbov