Lumea noua si lumea vechea vor sa se ridice, dar nu stiu impotriva cui. Spera sa reziste, dar nu stiu care le sunt noile provocari si vor sa invinga criza, dar nu stiu foarte bine cine le sunt aliatii si care dusmanii. Aproape amuzanta situatie avand in vedere trecutul, insa confuzia vine atat din ipocrizia discursului oficial fata de practicile promovate, cat si din neputinta in comparatie cu dorinta de a nu se lasa inca.

Cand latul se strange tot mai tare in jurul gatului, spanzuratul striga tot mai puternic dupa aer. Cum se spune, si-ar da si viata pentru o gura in plus. Cand o natiune se stinge, nu neaparat moare, dar se stinge, simte fiorii detronarii sau izul de putreziciune al plictisului bunastarii. Or, mai rau, cand simte ca nu mai are pentru ce sa lupte, se gasesc in disperare de cauza cuvinte mari, mereu pompoase:

„Mai mult, mai multa, sa fim ce am fost odata, sa fim mereu ce suntem, din nou farul lumii”. La americani, de exemplu, niciun politician nu a avut vreodata curajul sa admita ca SUA nu mai e numarul unu, in orice si-ar fi imaginat ca ar fi, si niciunul nu ar renunta la credinta ca Dumnezeu i-a montat – programat de la origini sa fie liderii lumii. A se vedea in Atlantic. Dar nici vechiul continent nu se preda usor, ceea ce a fost odata vrea sa mai fie in continuare. Doar ca intr-o forma emancipata, moderna, tot mai democratica.

Si cu cat striga mai tare UE mai multa Europa, cu atat vedem si simtim discriminarile si sacrificiile eterne facute in numele unor idei bizare, neverificate si venite in prelungirea altora, intr-adevar, mult mai corect si temeinic experimentate. Cum ar fi, de exemplu, uniunea bancara si fiscala, mecanismele de control paneuropean ale bugetelor fiecaror state in parte. Idei poate bune, dar poate nu. Inainte de vreme insa, ii vedem pe unii cum le imbratiseaza extrem de suspect, sperand ca astfel sa isi sal